Ar fi firesc ca numai rîurile să despartă ținuturile, orașele și satele unui popor. Așa cum constata gentilomul francez Charles de Joppecourt, însoțitorul principilor poloni pentru ridicarea în scaun a lui Alexandru Movilă: «Mai este un rîu, care se cheamă Prut, și care desparte țara (Moldovei) în două părți aproape egale...» Or, după cum recunoștea Martin Chemetovski, palatin de Brațlav la 1703: «Între Ucraina și România însuși bunul Dumnezeu a săpat hotar veșnic prin apa Nistrului.
Desigur, așa ar fi fost firesc...
Buneii celor care au vrut să întoarcă apele rîurilor nordice spre sud au fost însă nespus de preocupați de croirea unor hotare artificiale. În urma unor decizii cu consecințe triste Prutul a ajuns să împartă un neam în două țări, iar prin inima Bucovinei a fost tras un uriaș gard de sîrmă ghimpată. Astfel, cu blîndețea lor proverbială, unii încearcă de cincizeci de ani să aducă la cunoștința opiniei publice mondiale nedreptatea ce li s-a făcut, iar alții, lipsiți atît de scrupule, cît și de dovezi concludente, se străduiesc din răsputeri să justifice o tîlhărie. Pentru Țara de Sus a Moldovei lucrurile se prezintă astfel pînă astăzi.
Bunăoară, un ziar sucevean susține rubrica «Bucovina - pămînt românesc», iar cele ucrainene din Cernăuți - genericul «Bucovina - pămînt slav». În corul celor din urmă se aud note false - majoritatea autorilor au poposit doar mai ieri pe aceste meleaguri și ignorează cu desăvîrșire documentele istorice. Se mizează mai cu seamă pe un crez și o aspirație veche ucraineană, că cerul, aerul, apa și pămîntul pe unde a călcat ucraineanul rămîn de-a pururi ale lui. Și trebuie să-i dăm dreptate, precum ni se indică «de sus» să o facem. Deci e vorba de o dreptate aparte, la comandă din oficiu. Dar ce te faci cu documentele istorice? Cu prezența românilor în Ucraina? Chiar dacă sînt duși cu zi ce trece tot mai departe de casă...
În ultimele secole străinii au sfîrtecat Țara de Sus a Moldovei cu hotare și... tranșee de apărare împotriva celor de un cuget și o simțire. Să trecem peste ele, plătind vămile cu propria conștiință, și să ajungem la Cetatea de scaun a Moldovei, uitată de urmași.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 24 martie 1992, pagina 3, coloanele —.
