Mama îndurerată, cu văl negru pe cap și pe suflet — profesoarea Larisa Mereniuc — și-a înmormîntat feciorul. Cel dintîi fecior — Valentin. Un verde brad, deși crescut nu la munte, ci într-o cîmpie dinspre nordul Moldovei, și-a avut cetina vînjoasă și semeață, rădăcinile adînci în huma strămoșească. Din seva pămîntului a luat tăria, acea tărie care a avut-o neamul său învingînd cruzimea norocului din toate timpurile. Și în mormînt s-a petrecut la numai cei 24 de ani. Au fost dure încercările vieții lui. Fiind student l-a cerut armata, ducîndu-l la război în Afganistan. Doi ani, încătușată în mrejele fricii, maică-sa a stat de veghe luminii zilelor fiului. Acolo în pustiuri scut al destinului i-au fost lacrimile, așteptările, ruga ei către ceruri pentru a fi ocrotit. I l-a păzit Dumnezeu. S-a întors Valentin acasă, dar cu sufletul schilodit. Și-a reluat studiile la institut, apoi absolvindu-l a hotărît să devină el scut al neamului, scut a tot ce i-a fost scump și drag. A abandonat pașnica profesie de pedagog, devenit apărător al ordinii, apărător al Țării Moldova.
A fost ucis Valentin Mereniuc. La podul Dubăsari. Aici, la el acasă a fost ucis. De licheaua șovină, transformată de ideologia imperială într-un trib și adus într-un cuib străin cu scopul de a infecta cu puroiul scurs dintr-o bubă rea un pămînt sfînt unde crește sămînța bună.
S-a dus Valentin după taică-său, de îndată s-a dus. Căci în vara aceasta dragul lui părinte, Andrei Mereniuc, pedagog fiind și el, intrat abia în al cincilea deceniu, a făcut legămînt cu cealaltă lume.
O nenorocire nu vine niciodată singură. Doi stîlpi ai casei și-au mutat locul. Două goluri mari într-o inimă mică de femeie. Două morminte, ținîndu-se de mîini în cimitirul satului Biliceni, de lîngă Bălți. Fie-le țărîna ușoară! Și-n paza Domnului fie cei vii!
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 18 decembrie 1991, pagina 1, coloanele —.
