«Dacă se gîndea altfel, atunci...», «Dacă se făcea altfel, atunci...» Ei bine, nu s-a gîndit, nu s-a făcut. Știm cine sînt de vină, cine a investit iluzii, cine a plasat iluzii, cine le-a susținut. Știm. Realitatea însă cînd s-au comis, s-au investit, s-au ratat — nu mai este, a dispărut. S-a instalat o nouă realitate, consecință în bună parte a șanselor pierdute în «realitatea precedentă». Ne lamentăm? Ne plîngem? Ne învinuim reciproc? Disperăm? Căutăm cu înfrigurare pe cine să dăm vina? Cu ce ne-am alege?... Nu. Căutăm lucid, extrem de lucid, dictatorial de lucid, lucid la disperare să vedem ce s-a întîmplat. Avem nevoie ca niciodată de un simț al realului, de o percepție exactă a acestuia. E poate cea mai importantă învățătură pe care ar trebui s-o extragem din tot ce ni s-a întîmplat de la '89 încoace, de la'90 încoace. Ar fi lucrul cel mai important pe care l-am face. Și am învinge. Am învinge disperarea! Ne-am învinge acest mioritism care ne-a fost impus, care ne este și, totodată, nu ne este caracteristic, care este consecința și este expresia lipsei de simț a realului. Așa mi s-a părut la un moment dat că trebuie să gîndim, să gîndim fiecare! Să ne învățăm să gîndească copiii! Să ne învățăm, să ne silim să învățăm noi înșine. Să înțelegem că existența presupune efort, efort permanent pentru a avea percepția, imaginea exactă a realității și să putem să reacționăm promt și exact la ea ca orice sistem biologic bine echilibrat, perfect funcțional, competitiv într-o lume a durității, într-o lume cînd zilnic se pune problema supraviețuirii. Realism, realitate, adecvare, pulverizarea iluziilor, respingerea minciunii ca element salvator! Și numaidecît respingerea ideii că odată ce cineva s-a comportat într-un fel, numai poate, dacă e sincer, merge spre o viziune mai exactă a realului. Experiența e un dat pe care Cel de Sus ni-l oferă la toți fără discriminare. De aceea, oricît am fi de «exigenți», de «principiali», nu putem interzice nimănui firescul drept și posibilitatea de a-și modifica — la modul sincer — reacțiile și percepțiile la parcurgerea unei anumite experiențe. E bine ca și cu această ocazie să fim realiști și inteligenți! Chiar și din elementara solidaritate pe care o manifestă oricine în fața primejdiei care ne paște pe toți, indiferent cine sîntem, sau ne credem că sîntem...
Am admirat maniera în care generalul Costaș a vorbit în debutul actualei sesiuni. Nu mai puțin semnificativ mi s-a părut și gestul pe care l-a făcut dl M. Snegur care a replicat cu promptitudine celor care ne-ar fi vrut iarăși dezarmați și neajutorați. Se confirma astfel o anume modificare de percepție, de viziune marcată în alocuțiunea televizată de acum două săptămîni și mai ales după ce s-a renunțat la «prețioasele» sugestii improvizate și nu tocmai dezinteresate, se pare, ale unui multiplu consilier-«specialist» pe care nu-l mai nominalizăm. Interviurile acordate unor ziariști străini, cel acordat, surprinzător, ziarului «Glasul Națiunii», alte semne conduc toate la o serie de gînduri pe care o anume categorie de factori moscoviți le percep cu tot mai multă supărare. Makașov se arăta mai explicit cînd il trecea (nu este o glumă și nici măcar de prost gust: generalii gen Makașov nu glumesc) pe o «listă neagră a prioritarilor care vor fi executați la visatul puci din toamnă. Nu sînt prea departe în acest sens nici mijloacele de informare în masă din Rusia. «Izvestia», deși se editează (tipărește) la Chișinău, nu a putut să-și rețină reacția cînd publica o corespondență a interesantei enigme care este dl Kondratov, prin care aceasta ținea să arate cît de grozavă și de «contructivă» s-a dovedit a fi «Poziția...» (un fel de a spune de o elementară adunătură de pretenții versificate pe aliniate) a social-democraților de la Chișinău...
...Pentru a nu fi ridicoli și a nu urma modelul minciunii impuse de regimul roșu care ne-a cotropit, va trebui să ne spunem cine sîntem, va trebui să spunem fără grija de a deranja vreo față simandicoasă de la Tiraspol și Moscova că Transnistria a fost și este pămînt dac, românesc, al românilor din Transnistria, trăitori pe aceste meleaguri cu mii de ani înainte de a se auzi măcar de existența unora care s-ar visa proprietari peste pămînturi străine. Fiind, dorindu-se, imaginîndu-se stat românesc, formațiune statală românească, Republica Moldova va trebui să ofere drepturi de viață civilizată la toate etniile, dar va avea grijă să fie ceea ce este, nu ceea ce ne-ar fi dorit tot felul de vîntură-lume și pofticioși de pămînturi și bunuri străine! Nu ne putem lipsi de memorie, de valori spirituale, de identitate etnică fără riscul de a dispărea măcinați de tot felul de makașovi, blohini etc. Dacă cineva și-a zis «moldovean» așa cum a fost obișnuit mai întîi de imperiul rus țarist, apoi de cel rus sovietic, faptul nu a servit ca mandat de ocrotire de către haitele invadatoare, doritoare să se infiltreze și să-și facă un nou Kaliningrad după rețeta Molotov, adică prin decimarea sau alungarea populației băștinașe și plantarea de populație alogenă, în special din militari, delincvenți și numaidecît din foști nomenclaturiști. Este limpede, Tiraspolul demonstrează că punerea în circulație a cuvîntului «moldovean» de către propaganda și regimul sovietic cu alt sens decît «român originar din spațiul geografic al Țării Moldova», adică inventarea prin el a unei originale națiuni inexistente se prezintă, așa cum s-a procedat în cazul «carelilor» care nu sînt altceva decît finlandezi, ca un instrument de separare, de rupere din trupul țării a unor fragmente de teritorii, de rebotezare a lor și de nimicire fizică sau etnică a populației cotropite pentru a-și lărgi posesiunile teritoriale. Cum se comportă rușii cu anumite regiuni acaparate din Estonia, Letonia, republicile asiatice și caucaziene? Dar cum se comportă cu insulele Kurile, cu insula Șerpilor? Exact ca un gigant căpcăun care pe ce pune mîna nu mai cedează: «Moio, moio... Ne dam, iskono... Moio». Ce are comun civilizația cu aceste manifestări preistorice (dacă nu jignim realitățile de atunci, căci se pare că au fost cu mult mai civilizate)? Ce caută acest Makașov, acești smnirnovi pe aceste pămînturi? Au venit să ne ceară conciliere? Să trăim «în pace»?... Realismul pe care l-am întrevăzut tot mai limpede în activitatea din ultimul timp pare să fie un semn de bun augur. Ar trebui să fie, dincolo de numeroasele, de extrem de numeroasele iluzii pe care le mai investesc sincer sau nu cîte cineva dintre vorbitorii de la microfoanele parlamentare... Vom trăi și vom vedea.
Sursă: Țara, Nr. 26 (96), 23 iunie 1992, pagina 2, coloanele —.
