Seara zilei de 19 mai curent — odată cu ieșirea din cazarme a armatei a 14-ea — a dat prilej de triumf tovarășului A. Vartic și C° — tuturor acelora care l-au zătrit și huiduit pe M. Druc (mai ales cu privire la inițierea creării gărzii naționale — dacă cititorul n-a uitat, divizia «Tiras-Tighina» fusese creată, și poate că am fi putut evita multe din problemele actuale, dacă n-ar fi fost dizolvată!). Mă întreb — ar fi căpătat oare conflictul de la Nistru amploarea actuală dacă l-am fi ascultat pe Druc, cel puțin în privința asta?..
Zic «tovarășului», fiindcă lichidînd garda națională (unul din inițiatorii creării căreia a fost tot același A. Vartic — bizară hamelionitate!), noi am sporit șansele separatismului.
Evident, după toate motivele aflate la suprafață ale conflictului — etnic, economic, personal sau impersonal etc. — se întrevede clar (specificul politicii) principalul, însă nu și unicul, adevăratul motiv politico-ideologic — cel de confruntare între forțele bolșevismului ortodox — ultima insulă, rezervație a căreia o reprezintă Transnistria noastră acaparată de către satrapii coimperialiști — și forțele antiimperiale ale Moldovei, ce tinde să-și recapete existența adecvată.
Dar situația se agravează prin faptul că sindromul bolșevic este cultivat pe un sol deosebit de fertil pentru tot soiul de «colți de balaur», anume — ambiția de mare putere a șovinismului național rus (acest «fenomen» a fost analizat în detalii la un nivel științific considerabil de către patriarhul bolșevismului Lenin, dar — cu totul în alte scopuri, deși pragmatice...). Să ținem cont, în legătură cu aceasta, de faptul că efectivul forțelor armate moștenite de la ex-URSS în marea majoritate este constituit din persoane de naționalități slave: ruși, ucraineni, bieloruși. Cu atît mai mult că în ultimii ani, în legătură cu suveranizarea fostelor republici sovietice, tinerii de alte naționalități, dacă au și fost recrutați în armata imperială, apoi în număr foarte redus.
Deci, armata a 14-ea, preponderent slavă, supusă comandamentului de la Moscova (fiind parte a Armatei Naționale a Rusiei) are două motive pentru a fi întreprins ofensiva actuală: a) ordinul de sus (indiferent de la cine vine — Netkaciov și Șapoșnikov...) și b) emoțiile proprii, personale ale fiecărui ostaș al acestei formațiuni militare, bazate pe șovinismul menționat mai sus (deși nu este exclus că multor dintre ei asemenea sentimente le sînt străine). Dar, pe de altă parte, ei pot fi impulsați de instinctul feroce de a pune arma în funcțiune — dorința eternă a junimii de a se juca de-a eroii... În modul acesta, armatei a 14-ea nu prea i-au rămas frîne, care ar putea s-o facă să se abțină de la participarea în evenimentele, deși violente, dar care au loc pe teritoriul unui stat suveran, unde tot încă se mai află această armată — deja de ocupație. Așadar, piedica de siguranță a armei fiind scoasă, ce poate opri apăsarea pe trăgaci?
Intervenirea Moscovei? Sau a comunității internaționale? Eu cred că nici una din ele aparte, ci doar eforturile comune...
Evenimentele petrecute la 19 mai, ora 18.00 (locală), trebuie să le servească drept avertizare serioasă atît popoarelor ex-U.R.S.S., cît și Occidentului și oricăror altora, cu cine au de-a face în persoana (juridică) a Rusiei, în primul rînd a conducerii ei de origine nomenclaturistă de partid, dar ignorantă în chestiunile economiei, care vrea să-și camufleze incapacitatea de a scoate din impasul economic și social ceea ce a mai rămas din fostul imperiu (am în vedere Federația Rusă) prin agresivitate externă — năluca dușmanului de dinafară — această sperietoare de întotdeauna a bolșevismului, folosită în calitate de supapă pentru reglarea presiunii sociale — foarte înalte la moment în Rusia.
E și de înțeles — Moldova atîta timp le-a servit drept bază de aprovizionare, și încă gratuită, că s-au deprins să ne privească ca pe niște salahori, sortiți să-i deservim — întotdeauna (de cînd ne posedau ca o colonie) noi eram obligați să le expediem mai că toată producția noastră națională (denaționalizată pe atunci), ca ei s-o aprecieze, să-i pună prețul, și apoi să ne reîntoarcă și nouă cîte ceva din cele ce le rămînea de la ospăț.
Acum situația fiind alta, Rusia a rămas cu nimic (adică nu toată Rusia, ci partea ei de mijloc și cea de nord — cea meridională refuză să-i deservească și să fie aservită, însă nu pot ei să se răfuiască înde ei cînd există mai mulți «candidați» la rolul de jertfă în jocul lor de-a restructurarea, mai ales că au la îndemînă Moldova cu «insula» Transnistria..).
În situația aceasta cineva face gestul foarte firesc gîndirii imperiale — arată cu degetul înspre «servii» rebeli (adică noi): «vor suveranitate? d-apoi astea-s pămînturile noastre!...» (să stai să-i asculți, apoi ce numai nu este a lor!.. Aș vrea să-i întreb: dar măcar dreptul de a cere iertare de la domniile lor ni l-au rezervat? Sau poate ne-au și pus cruce? Dacă ar fi să-i intereseze, ar putea să afle că nu sîntem de acord să fim sacrificați sau cel puțin și-ar fi putut da seama).
Să nu uităm și faptul că deprinderea de a viețui pe seama coloniilor a dus de rîpă în primul rînd însăși metropola și abia apoi a sărăcit și reținut în dezvoltare coloniile ei, adică și pe noi. Ca rezultat, Rusia e în paragină și este evident că nu vor să ne «piardă». Deci, era firesc să ne așteptăm la asemenea brutalitate. Într-adevăr, ce să mai așteptăm de la soldățoii (sub acest termen am în vedere și restul populației Rusiei) flămînzi și înarmați pînă-n dinți?
Și încă una — c[…] […]tem alege noi în ur[…] intervențiuni? Căci […]tul «lor» de vedere […] piardă forpostul tr[…] (evident în agonie […]țial incapabil de v[…] bine să ne sacrifice […] numele prelungirii […] Rusia?...) — polit[…] ieri, căci umanitatea […] în fața necesității […] civilizației... Dacă […] [su]praviețuiască, deși […]
Să fie, oare, Rus[ia] […]tor de decizie, care […] «veto» pe maturiza[…]tății și, ca urmare, […]țuirea ei (ținînd co[nt] […]țialul său militar!)?
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 19 (110), 26 mai 1992, pagina 1, coloanele —.
