— Nicolae, Rezina și Rîbnița pot fi considerate în oarecare măsură ca orașe ale copilăriei noastre. Cu vreo 30 de ani în urmă, cînd aproape zilnic, eu dintr-un sat și tu din altul, ne duceam cu trenul, pe jos, ori cu vreo mașină de ocazie la Rezina, Rîbnița după cumpărături, după pîinea ceea neagră ca tizicul, coaptă din mazăre după rețeta lui Nichita Sergheevici Hrușciov, îți putea trece prin minte că vor ajunge copiii noștri, pe care atunci încă nu-i aveam, să nu se poată scălda și să nu poată pescui în apa Nistrului? Te-ai gîndit vreo dată că podul copilăriei noastre, care ne-a ajutat să traversăm rîul de sute, da poate chiar de mii de ori, va fi demontat, că un pod ce va fi construit peste Nistru pentru a unifica cele două orașe într-un centru economic și administrativ vei fi nevoit să-l aperi chiar tu cu arma în mînă?
— Nu, Vasile, nu m-am gîndit, deși, precum știi, visam să devin ofițer al armatei sovietice. De ce anume ofițer? Fiindcă ei constituiau pentru noi un ideal și tuturor ni se părea că doar ei sînt cei mai onorabili promotori ai umanismului pe Pămînt. Între noi fie vorba, nici pînă în prezent nu pot înțelege cum de se întîmplă că niște bravi militari, care atîta vreme au trezit invidia tuturor, pot să împuște cu atîta ușurință în popor. Reiese, deci, că sutele, miile de cărți despre vitejia și eroismul armatei sovietice, sutele și miile de filme, fotografii, relicve istorice, documente ș. a. prin existența lor n-au avut alt scop decît a ne mutila conștiința, a ne duce în oribilă eroare că trăiesc lîngă noi niște oameni de cea mai superioară probă civică. E un adevăr prea dureros.
— Probabil, așa ne este scris, Nicolae.
— Ba n-aș zice că-i tocmai așa. Fiecare om se naște sub o stea cu noroc. Iată atunci, cînd cade o stea, cică moare un om. Știi, uneori, stînd noaptea de pază la podul peste Nistru, îmi arunc privirile la cer. Dar nu văd stele căzînd ca în nopțile copilăriei, adolescenței. Și-mi zic în sine: înseamnă că nu moare nimeni în jos pe Nistru. Dar dimineața ascult buletinul de știri și aflu că s-au înregistrat și morți, și răniți, și refugiați, și dispăruți fără veste. Deci, totul e minciună, care izvorăște chiar din forța materială a naturii?
— Ești obosit, amice.
— Poate. Sufăr de insomnie. Mi-i greu pe suflet ca și colegilor mei. Naiba s-o ia de viață, de situație. Să-i ia naiba pe toți dușmanii de pe lume. Parcă nu era rău de trăit. Ș-acum, cînd mi-au crescut copiii, cînd mi-a mai rămas doar un an de slujbă, uite ce năpastă a dat peste noi!
— Pensionar la 43 de ani! Nu-i prea devreme? Ce-ai să faci acasă, flăcăule? Cîndva, pare-mi-se, demonstrai filme. Nu cumva rîvnești să revii? Acum și cinematografia aduce parale.
— O habă de timp mă voi relaxa, numai de-ar lua sfîrșit nevoile astea. Ca să încerc apoi a sesiza ce se întîmpă totuși cu noi, cum a zis și Ion Druță. E o întrebare retorică. Însă ar trebui să și-o pună fiecare. Chiar și handicapații ceea de peste Nistru, care-l slujesc pe Smirnov. Căci se întîmpă ceva zguduitor: ucide omul pe om, cum ar ucide o muscă. Am impresia că ne-a invadat un fel de robotizare... «Mariana» privești?
— Cînd și cum... Deplasările...
— În fine. Mai au alte popoare și idealuri sfinte. Prețuiesc și păzesc sentimentele curate, dragostea omului față de om, neamului față de neam, respectă legile, societatea. Iar la noi totul e încurcat. Parcă sălbaticul cela de peste Nistru știe de ce împușcă și în cine împușcă? El n-are minte. Așa a fost educat. Ce l-a învățat, bunăoară, școala? A urla, a fuma, a hoinări fără rost. Absolvind-o cu chiu cu vai, nu și-a putut găsi de lucru. Dar bani îi trebuiesc. De mîncat, de băut, de îmbrăcat, de încălțat îi trebuie. Dar de unde? Cine să-l întrețină pe vlăjgan, cînd părinții nu-s în putere? Și el se face hoț de drumul mare, devine corupt, periculos. Dar știi cîți îs de ăștia? Mii. Ba chiar milioane, dacă ne referim la întregul imperiu. E o forță colosală. Ea generează și economia tenebră, și specula, și șomajul, și dezbinarea popoarelor, și sărăcia, și migrația, și vărsările de sînge. Dar e dirijată această forță înnebunită de mafie. Din ea parvine și războiul smirnovist.
— Cum crezi, ce poate rezulta din acest război?
— Nimic bun. Și noi nu sîntem în stare să-l oprim.
— Din motivul că n-avem în spate o Rusie care ne-ar susține?
— Nu. Situația e mult mai dramatică decît pare la prima vedere. Pentru a schimba modul de viață într-un mediu e nevoie de garanții sigure. Ele țin în primul rînd de nivelul general de cultură al mediului respectiv, certitudinea fiecărui om. Dar ce avem noi la capitolul cultură, ținută civică, umanism? Cluburile care accelerează desfrîul? Bibliotecile frecventate de un număr infim de oameni? Lăcașele sfinte, care-s în pericol să devină iarăși pustii și ruinate? Apropo, în satul meu natal de acum se întîmplă asemenea lucruri, deși Hlijenii nu-s chiar așa de mici. Ce ne mai rămîne?
— Nicolae, sînt și eu de acord că am avut o moștenire tristă și că au fost comise multe greșeli. Dar care ar putea fi ieșirea din situație?
— Mai întîi trebuie întregită și ocrotită averea Moldovei...
— Mă scuzi că te-ntrerup. Conversam mai deunăzi în aceeași cheie cu Ion Lupu, fost lider de partid la Călărași, Șoldănești. Știi cum s-a exprimat? În 7 decenii de dictatură comunistă nu s-a furat atîta, cît s-a furat în ultimii 2—3 ani.
— Asta e. Conducerea republicii se avîntă în politică, polemizează pe marginea noțiunilor abstracte, iar cei haini la suflet, cei vicleni fură de rup pămîntul. Și pe cine fură? Pe mine, pe tine — pe noi toți.
— Dar legea?
— Legea n-are nici o putere. Noi ne sufocăm. Mai ales în condițiile actualului conflict. Legea e afectată de servilism — colegii mă vor înțelege mai bine, — în mare măsură e folosită drept instrument de apărare a mafiei. E necesară o reformă substanțială în acest domeniu. Legea nu-i respectată, fiindcă n-are cine cere ca ea să fie respectată. N-are cine asigura respectarea legilor. În mare măsură legile sînt aplicate după modelul de guvernare în fosta Uniune. Puterea autohtonă e substituită prin foarte multe filiere, structuri administrative, economice. Exemple cîtă frunză și iarbă poți spicui și la Rezina. Poți începe de la executiv și termina cu poliția.
— Deci, lozinca «Cadrele hotărăsc totul»! rămîne în vigoare în același sens bolșevic?
— Nițel completată: pentru sine.
— Dar dacă n-aș începe de la executiv, ci chiar de aici, de la poliție?... Printre altele, ca să-ți spun, am rămas nițel contrariat, descoperind că toți șefii dumitale, adică atît comisarul poliției, cît și adjuncții lui, sînt ruși din stînga Nistrului. Cum vă împăcați cu ei și ei cu voi în aceste zile de grea cumpănă?
— Sînt lucruri care trebuie înțelese fără cuvinte.
— Încerc, dar nu-mi prea reușește, știind că la Rîbnița, în orașul copilăriei noastre, moldovenii au fost expulzați din poliție. Unii au avut de suferit chiar prea mult. Valeriu Munteanu, spre exemplu, căruia i-au luat apartamentul, lăsînd omul cu 3 copii în drum. Ce zic șefii tăi, Boris Cușnir, Oleg Rudenko ș. a., văzînd ce fac omologii lor din orașul de vizavi?
— ...Spune-mi, ai scris cîndva vreo cerere în limba ta maternă, adică în limba română?
— Am scris. Una. La 12 februarie 1991, angajîndu-mă în calitate de corespondent la «Vocea poporului».
— Dar eu n-am scris nici una, dragul meu. Treci mai des pe la Rezina, du-te pe la întreprinderi, întîlnește-te cu oamenii și vei afla de ce.
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 27 (118), 14 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
