Prin voia soartei luni, 2 septembrie, m-am aflat la Odesa și, cu gîndul să mă întorc acasă astă seară, am venit la gara feroviară. Precum știți, în ziua cu pricina nici un tren nu mergea la Chișinău. Ce s-o fi întîmplat acolo? Război? Calamități naturale? Cutremur de pămînt? Noi, pasagerii, nu ne puteam dumeri. Mai apoi s-au găsit, de fapt, niște binevoitori, care ne-au explicat că moldovenii au destrămat calea ferată. Nu-mi venea a crede. Cum adică, Moldova, care și-a proclamat mai deunăzi independența națională rupe toate legăturile cu Moscova? Oare nimeni nu-și dă seama că consecințele vor fi deplorabile pentru un stat nou-născut?
Cu asemenea gînduri am ajuns pînă la Razdelnaia. Abia acolo am aflat, că în realitate extremiștii din Tiraspol și Tighina au blocat mișcarea trenurilor. De la Razdelnaia am ajuns pînă la Tiraspol cu un autobuz bîcsit de oameni abia la orele 22.30. La intrare în oraș am observat apărătorii orașului: era un grup de bărbați, înarmați cu bîte.
Trebuie să menționez și starea oamenilor rămași noaptea în cîmp fără șanse de a ajunge acasă. Aici nu avea importanță naționalitatea sau convingerile politice. Lumea era indignată și revoltată fără măsură. Autobuzul semăna cu o piață, în care se desfășura un miting de protest împotriva oricărei mișcări politice, care împiedică oamenii să trăiască liniștit.
În Tiraspol am nimerit chiar în «inima revoltei» — la gara, unde avea loc pichetarea trenurilor.
Mulțimea, alcătuită din vreo 150 persoane, printre care majoritatea sînt femei în vîrstă, era așezată pe scaunele scoase din sala de așteptare și puse pe șine. În centrul gloatei — două steaguri — unul al Uniunii Sovietice, iar celălalt — al fostei republici moldovenești. Sus, pe pod erau afișate lozinci de tipul «Svobodu nașim deputatam!» etc. Tot în centru, sub steaguri, stătea o femeie cu megafon care se străduia în permanență să-i încingă pe ascultători, cu o voce tragică povestind despre arestarea deputaților transnistreni. Tot de la ea am auzit pentru prima oară că Republica Moldova este nelegitimă. Cuvîntările se schimbau cu cîntecele anilor 30—40 printre care «Catiușa», «Sinii platocek», «Pridnestrovskie vecera» (analog cu «Podmoskovnîie vecera») interpretate sub armonică.
De cîte ori am încercat să vorbesc cu demonstranții, dar înzadar — aflînd că sînt din Chișinău oamenii numai repetau că nu vor să trăiască sub jugul românesc. Cred că ar fi de prisos să precizez că vorbeau rusește. Aveam impresia că dacă aș fi pronunțat macar o frază în limba maternă aveam s-o pățesc. Mai ales că de mine s-au apropiat trei bărbați cu bastoane și cu bande la braț de culoare roșie — patrula. Întrebîndu-mă cine sînt, unde mi-s documentele și ce caut aici. Peste cîteva clipe au anunțat că toți doritorii să stea toată noaptea de pază la linia întîia, adică la Tighina, sînt chemați în autobuz. Neavînd o altă posibilitate de a ajunge pe malul drept al Nistrului, plecasem și eu. Lîngă autobuz am fost martor al unei scene respingătoare — prinderea unui «spion» român. Vigilenții demonstranți au prins o țigancă, i-au luat pașaportul cu scopul de a i-l controla. Bineînțeles, pașaportul a fost reîntors, iar femeia deja plîngea, crezînd că va fi arestată și zvonurile au pornit momentan în toate părțile. Acolo, la Tiraspol, uneori îmi venea să rîd. Nu mă părăsea impresia că mă aflu într-o grădiniță pentru copii. Oare cineva (știm cu toții cine) a inventat intenționat distracțiile de acest fel pentru ca oamenii maturi să fie reîntorși în copilărie, să se joace de-a războiul, să cînte cîntecele tinereții lor, să nu doarmă o noapte ca mai apoi să spună: și eu am participat, și eu am apărat orașul, și eu n-am stat la o parte. Din păcate, jocurile acestea nu sînt atît de inofensive, atît de nevătămătoare.
Mi-am dat seama de acesta la Tighina, unde am ajuns la miezul nopții.
Cu 500 metri pînă la gara feroviară Tighina-2 ardeau focurile din cauciucuri. Majoritatea mulțimii aici erau bărbați, înarmați cu bîte, unii în uniformă de parașutiști. Ne-au întîmpinat cu mare bucurie, lăudîndu-se că azi pe aici n-a trecut nici un tren. Pe șine erau puse buștene și armatură. Mulți din ei erau beți, ceea ce n-am observat la Tiraspol. Peste tot se simțea încordarea. Băieții ăștia (în jurul la o sută de oameni) erau gata să lupte cu oricine. Logic reieșea că și cu noi, pasagerii, care vroiam să ne urcăm în tren la Odesa și peste 3,5 ore să coborîm la Chișinău.
Eu însumi niciodată n-am fost pentru măsurile violente în orice conflict. Dar acolo, la Tighina, mi-am dat seama că cu de alde ei altfel nu se poate. Astăzi ei au blocat mișcarea trenurilor pe calea ferată, mîine vor întrerupe asigurarea cu electricitate. Ce vor face ei poimîne? Ce vom face noi azi, mîine, poimîne?
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 3 septembrie 1991, pagina 2, coloanele —.
