...Dacă treci Nistrul în goa[na] automobilului lumea de aici [pa]re a fi extrem de preocupată; [es]tă în această stare pe care o [fot]ografiezi încontinuu ceva ce se simte și nu se vede în Ba[sar]abia.
...Dacă treci Nistrul pe jos [ac]este imagini încep a se supra[pu]ne pînă la absolut, încît îți dai [sea]ma că, totuși, ne mișcăm pe [spi]rală. Și că această spirală es[te] românească.
Dacă depunem un efort și ne [ima]ginăm două modele de dez[vol]tare istorică, unul basarabean [și] unul transnistrean, atunci nu [pu]tem să nu observăm că atît pri[mul] model, cît și al doilea au [fos]t în permanență deteriorate [de] ideologiile timpului.
Formarea în 1924 a Republicii [Au]tonome Moldovenești a fost [o] reacție relativ întîrziată a im[pe]riului sovietic la decizia Basa[rabi]ei de a se integra României, [aceas]ta fiind nu un gest de grati[tu]dine față de moldovenii de aici, [ci] o operație politico-militară de [întin]dere a unui cap de pod re[va]nșard. Ce s-a întîmplat în res[pec]tiva Republică Autonomă [tim]p de 16 ani? În linii mari aici [a f]ost promovată ideea formării [unei] națiuni noi, a unui popor [așa-]numit moldovenesc, care să [se d]eosebească printr-o limbă fal[să și p]rin datini și obiceiuri străi[ne d]e tot ce era prin excelență ro[mân]esc. Aici au fost trimiși [«spe]cialiști» calificați din ma[rele] imperiu care au muncit zi [și no]apte în numele cauzei inter[națio]nalismului enkavedist. Ci[ne n]e-ar putea spune astăzi cîți [oame]ni nevinovați au intrat în [pămî]nt în urma foametei orga[nizat]e din 1933, în urma măce[lului] din 1937? Cîte sute de mii [de m]oldoveni au dispărut fără ur[mă î]n închisorile imperiului, în [gro]pile cu var din Tiraspol, Du[băsa]ri, Grigoriopol?
Diagnosticul Transnistriei este frica. Acei 16 ani de tortură stalinistă, acei chinuitori ani de atacuri vehemente asupra populației au cultivat o frică enormă, inesplicabilă numai pentru acei care nu au trăit pe aceste pămînturi nici o singură zi. Generații în șir au fost injectate de ideologia bolșevismului pentru totdeauna. Amestecată cu o doză otrăvitoare de frică, lîngă această ideologie nu mai poate încolți nimic. Adică indivizii deja paralizați sînt incurabili, lucru ce poate fi demonstrat în mod concludent pe exemplul profesorului Iakovlev, unul dintre exponenții tipici ai Transnistriei.
Modelul basarabean intră în circuit imediat după ocupația din 1940. Dar un popor (mai bine zis o parte a lui) care a respirat aerul Patriei timp de 22 de ani, care a fost ajutat cît de cît sub aspectul culturalizării, care într-un cuvînt a fost reîntors cu fața la idealurile românismului, n-a putut fi pus în genunchi nici într-o jumătate de veac, deși la drept vorbind stalinismul acestor cinci decenii n-a fost mai puțin crunt decît cel promovat în Transnistria. Altceva e că basarabenii au avut posibilitatea de a compara caracterul strict al regimului României regale cu acel sîngeros al Rusiei bolșevice, în timp ce transnistrenii au devenit într-o măsură mai mare sau mai mică jertfele ambelor regimuri.
După ce s-a isprăvit perioada dogmelor susloviste, după ce a fost realizată operația mișelească a Moscovei de a vîntura popoarele, situația interetnică a imperiului s-a tulburat. Urmărim, volens-nolens, un proces istoric extraordinar de dramatic, un proces istoric cu o mie și una de similitudini caracteristice deceniului doi al acestui secol. «La flacăra renașterii naționale românii dintre Prut și Nistru își redobîndesc limba și alfabetul». «Românii basarabeni răstoarnă dogmele imperiale și își recapătă demnitatea de neam».
Istoria se repetă. De ce se repetă această tragică istorie în care este drept jertvă sîngele fraților noștri de peste Nistru, a acestor oameni coborîți din munții Maramureșului, a acestor romani, cum își zic ei, ca și noi, care se tem să-și recunoască originea? De ce mijloacele noastre de informare în masă ajung numai pînă la Nistru și se complac în situația relativ bună din Basarabia?
Astăzi am putea să ne certăm rău cu Transnistria. Bolnavă fiind, această palmă de pămînt poate fi lăsată în pace ca după o agonie iminentă să nu mai răsufle nici cu-n plămîn moldovenește.
Astăzi am putea să ne certăm grav cu Transnistria. Bolnavă fiind, mințită de cretinii imperiali, ea ar putea să-și piardă aurul dacă am încerca s-o forțăm sau s-o tratăm cu prea multe pastile naționale. Există, deci, o singură șansă, un singur leac pentru bolnava noastră Transnistrie. Semănatul.
A venit clipa cînd toate mințile lucide ale Republicii Moldova să fie antrenate în acest complicat, dar nobil proces de semănare a adevărului. Am pierdut trei ani de zile; ne-am simțit mai mult decît pămînteni la mitingurile și demonstrațiile din Basarabia, uitînd de frații noștri care orbecăiau în întuneric și necunoaștere. Un program complex de stat de salvare a Transnistriei este mai mult decît o obligațiune ce stă în fața Guvernului Republicii, un pod de flori promis de cineva peste apele înțelepte ale Nistrului se vrea așternut pînă la zăpezi...
...Am scris aceste rînduri după ce m-am întors de la Rîbnița [și] Grigoriopol, după ce au fost [fă]cute rapoartele respective în Pa[r]lament. De altfel, mi s-a păr[ut] că parlamentarii au fost luci[zi], calmi și au vorbit cu demnitat[e] despre starea reală de lucruri di[n] Transnistria ci nu de cea visat[ă] de cineva. Învinuirile făcute d[e] un grup de demonstranți la sfîrși[tu]l Sesiunii extraordinare au fos[t] lipsite de temei, or numa[i] niște miopi nu pot să înțe[le]agă că noi nu putem și nic[i] nu vrem să ne promovăm politica cu tancul.
M-au întristat veneticii din ambele localități, dacă doriți și niște impresii de ziarist. Niște boșorogi cu medalii calpe, din acei veniți în Republica Autonomă Moldovenească să frămînte o națiune nouă, niște boșorogi din categoria ofițerilor veniți la pensie de cîțiva ani, urlau pe străzile Grigoriopolului să ne cărăm acasă, în Basarabia. «Voi sînteți domni, îmi ziceau ei rusește, iar noi tovarăși. Vouă nu vă pl[ac] secera și ciocanul, monumen[tul] lui Lenin și cravata pionierească, iar noi le considerăm lucruri s[fin]te...».
Ăștia sînt mai răi decît enkavediștii, dar la drept vorbind m[ă] temeam nu de ei, ci de moldove[n]ii care le cîntau în strună. Bi[e]ții oameni! Nici la o casă de n[e]buni nu ar fi fost nenorociți [în] halul acesta!
Atît la Grigoriopol, cît și l[a] Rîbnița, am întîlnit moldoveni de[ș]teptați, cu judecată lucidă care fac tot posibilul pentru a aprin[de] flacăra demnității naționale. Anume ei au fost printre acei care au organizat la Pererîta, Dubăsari. Adunarea deputaților de toate nivelurile din Transnistria.
Această lovitură dată separatiștilor și imbecililor politici nu are preț pe plan istoric. Frica, acest perfect diagnostic al Transnistriei, începe a fi învinsă...
Sursă: Glasul, Nr. 12 (16), 20 septembrie 1990, pagina 3, coloanele —.
