Irina Negrea: Istoriografia țaristă și, mai cu seamă, continuatoarea ei — istoriografia sovietică au urmărit cu o consecvență aproape diabolică răsturnarea tuturor adevărurilor despre pămînturile românești de dincolo de Prut, prezentînd lumii întregi dar și românilor din Basarabia și de peste Nistru șiruri întregi de falsificări, denaturări și minciuni aberante. Care au fost în acest sens principalele aspecte atacate de istoria comunistă emanată de la Kremlin, în perioada ultimelor 50 de ani de ocupație sovietică?
Ion Conțescu: Moscova a falsificat istoria întregului imperiu sovietic, istoria tuturor popoarelor din acest imperiu. Prin aceasta a vrut să camufleze crimele pe care le-a săvîrșit pe vremuri imperiul țarist și apoi imperiul sovietic. În ceea ce privește istoria românilor basarabeni, lucrurile au mers pînă la apogeu. Întîi de toate, s-a încercat timp de atîția ani să se inoculeze opiniei publice din imperiul sovietic și din Europa, dar în primul rînd locuitorilor băștinași de aici, din Basarabia, că ei nu sînt români. Toată istoria sovietică se baza pe falsificarea că este vorba de un popor aparte — poporul moldovenesc, care are așadar o limbă moldovenească, o istorie aparte, o cultură aparte. Sigur că Moscova, savanții de acolo știau foarte bine că aici locuiesc români, însă ocuparea acestor pămînturi nu le permitea să recunoască acest adevăr. Dacă în Basarabia locuiesc români, atunci cum în 1918 România i-a ocupat pe români? Sau dacă în Basarabia locuiesc români, atunci, conform dreptului internațional întoarceți acest pămînt României. Așadar, aceasta era prima mare falsificare grosolană, prima mare crimă, în jurul căreia s-a concentrat toată istoriografia sovietică. A doua mare falsificare: Basarabia, dar nu numai ea, ci întreaga Moldovă — Moldova lui Ștefan cel Mare — este un teritoriu rusesc. Luați orice enciclopedie sovietică și acolo veți citi că prin secolele X-XII Basarabia ar fi făcut, chipurile parte din statul kievean, apoi din statul halician, și nu numai Basarabia, ci și Moldova de peste Prut. Deci, cînd situația politică era tensionată, în ziarele centrale, în presa de peste Nistru în ultimii ani, apăreau zeci și zeci de articole în care românilor basarabeni li se spunea: «voi trăiți pe pămînt rusesc, deci ce mai vreți?». Și de aici porneau atîtea și atîtea falsificări. O altă mare minciună sfruntată pe care s-a bazat mult timp istoriografia sovietică este așa-numita prietenie de veacuri dintre poporul rus, ucrainean și, chipurile, poporul moldovenesc. Că secole întregi românii moldoveni ar fi stat mereu cu mîna întinsă spre Răsărit, de unde le-ar fi venit tot ajutorul — material, spiritual. Că erau apărați de dușmanii din afară anume de către poporul frate rus și de alte asemenea aberații. Nimic nu se spunea despre războaiele ruso-turce care aveau loc pe teritoriul Principatelor Române, nimic despre jafurile la care era supusă populația băștinașă românească de către armatele rusești. În primul rînd s-a falsificat cultura poporului nostru, a întregului neam românesc. De pildă, într-unul din ziarele de la Chișinău s-a scris pe vremuri că Eminescu a colaborat cu articole în presa de la Petersburg. Și mai gogonată a fost minciuna promovată de o broșură semnată de unul dintre demnitarii de partid din Moldova de după război, potrivit căreia Vasile Alecsandri ar fi condamnat «ocuparea» Basarabiei de către România Regală, cînd Alecsandri era mort din 1890. Așadar, acești agramați au întors lucrurile în așa măsură, încît au ajuns la situații aberante de acest fel. Dar, politica sovietică avea în vedere faptul că într-o anumită perioadă orice minciună prinde bine, că ea creează opinia, dînd naștere unor atitudini față de anumite evenimente și apoi, chiar dacă această minciună este dată în vileag, ea și-a îndeplinit misiunea. Deci, iată pornind de la aceste «teze», a fost scrisă întreaga istorie a teritoriului dintre Prut și Nistru și chiar a pămînturilor de pînă la Nipru și Don. La începutul secolului al XX-lea, chiar în manualele rusești editate de Ministerul Rus al Învățămîntului se vorbea deschis că Basarabia este un teritoriu românesc locuit de români. În 1912, cînd la Chișinău se aniversau 100 de ani de la «alipirea» Basarabiei la Imperiul Rus, la Petersburg, care era capitala Imperiului, s-au găsit oameni care i-au propus țarului să întoarcă acest teritoriu României. Este important de subliniat că în stînga Nistrului, în jurul anilor 1817-1918 trăiau circa 800.000 de români moldoveni care atunci cînd a avut loc acea mare revoluție națională — și subliniez «națională», și nu socială, cum s-a scris pînă acum — s-au trezit la viață. Primul fapt care i-a surprins pe românii transnistreni în 1917 a fost că, după această dată, Nistrul trebuia să formeze o graniță. Chiar și înainte de 1812, moldovenii dintr-o parte și cealaltă a Nistrului duceau o viață comună, cu legi comune. «Obiceiul pămîntului» (jus valachicus) a stăruit la transnistreni pînă la introducerea dictaturii proletare. La 17 decembrie 1917, are loc la Tiraspol un congres al moldovenimii transnistrene, la care se hotărăște «să ne soiudinim (unim) cu frații noștri din Moldova», căci «oamenii de la țară ne-au trimis cu aiastă vorbă și cu aiasta ne așteaptă pe noi la sate». Congresul rămîne însă fără consecințe. Și iată că, atunci cînd s-a început acest proces de redeșteptare națională (1917-1918), transnistrenii îi rugau cu lacrimi în ochi pe basarabeni: «Fraților, pe noi cui ne lăsați, dacă vă alipiți la România?!». Un țăran de dincolo de Nistru, Toma Jalbă, spunea: «Dacă voi ne lăsați, noi vom săpa cu unghiile albia Nistrului ca s-o ducem pînă pe după satele noastre, ca să intrăm și noi, să fim și noi împreună cu frații». Granița politică s-a stabilit în 1918 pe Nistru, iar acești români transnistreni au rămas în afara hotarelor statului român. De numărul și de prezența lor s-a folosit ulterior statul sovietic.
I. N.: Deci, după crearea Statului Național Unitar Român, românii din stînga Nistrului, rămași în noul imperiu sovietic, au fost incluși în una dintre pseudo-republicile formate acolo?
I. C.: Da, au fost incluși în Republica Ucraineană, deși acest teritoriu nu era nici ucrainean nici rusesc. Începînd cu anul 1924, statul sovietic s-a folosit de prezența românilor transnistreni, în scopuri murdare, politice. În Ucraina, puterea a fost deținută un timp de Cristian Rakovski, un revoluționar bulgar, cetățean, de fapt, al statului român, care mai tîrziu a emigrat în Uniunea Sovietică, unde a ocupat funcții înalte. Acest Rakovski a scris mai multe broșuri despre statul român, despre Basarabia, în care a denigrat neamul românesc în întregime, spunînd că românii sînt niște bulgari moldovenizați, niște foste slugi ale bulgarilor. El a fost primul care a propus să se facă o republică moldovenească în stînga Nistrului, vorbind prima oară de o limbă moldovenească separată. Ideea despre folosirea românilor transnitreni în scopuri politice a prins rădăcină, mai cu seamă după ce Conferința de la Viena a eșuat. Se știe că «problema basarabeană» îi preocupă mult pe ruși. De fapt, ei au inventat această problemă. N-au vrut să le scape Basarabia, pe care o jefuiseră timp de 106 de ani, și propuneau ca în Basarabia să fie organizat, chipurile, un plebiscit. Această problemă mai apăruse și în iulie 1919, în timpul Conferinței de pace de la Paris, cînd I.I.C. Brătianu a dat următoarea replică celor care se opunea Unirii: «Sînt, în principiu, contra oricărui plebiscit în Basarabia, pentru că Basarabia este românească și istoricește și etnicește, pentru că în mod liber și-a exprimat voința de a fi unită cu România și pentru că plebiscitul ar face ca să continue stările de agitație și de neliniște. Rusia a anexat Basarabia pentru a ajunge la Constantinopol. În ziua în care Rusia nu va mai avea ca țintă Constantinopolul, Basarabia nu va mai oferi pentru ea nici un interes...». După eșuarea Conferinței de la Viena și a răscoalei de la Tatar-Bunar, peste noapte rușii și-au schimbat planurile și au hotărît să facă o republică moldovenească peste Nistru. Grigore Kotovski, polonez din Basarabia, care nu știa deloc românește, și alți lideri de partid de atunci făcuseră un memoriu către oficialitățile de la Moscova, încă în februarie 1924, cerînd să se organizeze o republică pe malul stîng al Nistrului. Și nu o republică autonomă, cum a fost ulterior, ci o republica unională, cum o vor azi separatiștii. Care era scopul acestei republici? Ei o spuneau deschis: să destabilizăm situația din România, să luăm Basarabia de la România și, prin Basarabia și Bucovina, să ne croim drum spre Balcani. Iată, evenimentele de azi din Transnisria confirmă încă o dată acest lucru: scopul este același. Să se facă o republică, în care rușii să fie stăpîni, un cap de pod, așa cum a fost și în 1924. Deci, în realitate, «grija» sovieticilor față de soarta românilor transnistreni era doar o manevră politică. Românii de acolo au fost induși în eroare și, inițial, s-au bucurat de crearea acestei republici autonome socialiste sovietice moldovenești (R.A.S.S.M.). Așa cum menționa Nicolae M. Popp («Românii din Basarabia și Transnistria», 1942), «Republica a luat ființă din strădania depusă de moldoveni cu gîndul de a-și păstra neatinse graiul strămoșesc și ființa etnică. Republica Moldovenească, de o formă triunghiulară, se întindea în lungul Nistrului, de la sud de orașul Soroca pînă în apropiere de liman. Avea o suprafață de 7.516 km² și capitala Balta. Din punct de vedere administrativ se împărțea în 11 raioane, numite după orașele de reședință astfel: Camenca, Codima, Balta, Rîbnița, Bîrzul, Ananiu, Ocna, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol și Slobozia. Dar toate, ca și Republica Moldovenească — cum se va vedea — sinistre ficțiuni!... Moldovenii își puseseră toată nădejdea în republica lor. Dar, rînd pe rînd, toate speranțele le-au fost spulberate de autoritățile bolșevice, cu toate că tocmai acestea organizaseră acel spectacol grotesc de pe malul Nistrului... Prin înființarea Republicii Moldovenești, sovieticii vroiau să creeze o momeală pentru românii din Basarabia și o pepinieră de comuniști în rîndurile românilor. Aceasta și explică seriozitatea stărilor de lucruri din republică: de trei ori își modifică suprafața (7.516 km² în 1925, 8.288 km² în 1926, 8.343 kmp² în 1934); de două ori își mută capitala (de la Balta la Tiraspol, în 1934). Un singur lucru bun a fost cîștigat pentru românism: existența unei republici moldovenești dovedește recunoașterea din partea bolșevicilor a unei naționalități române la răsărit de Nistru. Limba și cultura românilor din această republică au avut mult de suferit. Timp de cîțiva ani, pînă prin 1928, s-a scris acolo într-o limbă românească, mai mult sau mai puțin corectă, dar cu litere rusești. Din 1928, se încep adevărate experiențe lingvistice, Moscova cerînd să se creeze acolo o nouă limbă, care însă nu a putut niciodată inoculată în întregime maselor de țărani români. Dacă azi cineva din România ar lua o carte tipărită în această limbă stîlcită, nu ar înțelege aproape nici un cuvînt. Cuvintele erau calchiate din rusește, pornindu-se de la noțiuni. Să luăm, de exemplu, cuvîntul «manual», care era socotit un cuvînt românesc burghez, și nu putea fi așadar folosit. Pornindu-se de la cuvîntul rusesc «ucebnic» (manual), care se considera că vine de la verbul «a învăța», în limba rusă, s-a creat termenul moldovenesc respectiv «învățelnic». În loc de «ospătărie, cantină», socotite cuvinte burgheze, s-a creat, după modelul rusesc cuvîntul «masniță»; «meșterie», pentru «atelier»; «spînzurătoare», pentru «cuier»; «șenușerniță» pentru «scrumieră».
I. N.: Dar, desigur, populația românească nu avea cum să deprindă toate aceste cuvinte stîlcite și născocite. Care era situația limbii vorbite?
I. C.: Populația nu vorbea așa. Sigur că oamenii trebuiau într-un fel să folosească anumite noțiuni, mai cu seamă ziariștii, profesorii, elevii. În plus, cuvintele de bază nu se puteau schimba, căci s-ar fi ajuns la un haos total. Limba aceasta scrisă o înțelegeau, în cazul cel mai bun numai alcătuitorii acestor calambururi lingvistice. Pentru început, scopul propagandei sovietice a fost ca manualele de dincolo de Nistru să vină și aici, în Basarabia. Ceva mai tîrziu, lucrul acesta s-a și realizat. În 1932, în toată Uniunea Sovietică, toate popoarele scriau cu alfabet latin cu excepția slavilor, acest fenomen fiind început în 1920 în Azerbaidjan. Scopul era înfăptuirea unei apropieri între statul sovietic și țările din apusul Europei prin intermediul căreia ideea revoluției mondiale să fie dusă mai departe. Pe de altă parte, utilizarea alfabetului latin era socotită o etapă de tranziție spre alfabetul rus. În Uniunea Sovietică, doar rușii, ucrainenii, bielorușii, gruzinii și armenii nu foloseau alfabetul latin. Și, culmea, românii moldoveni. Introducerea alfabetului latin în republica autonomă are loc de abia în 1932, și aceasta tot din considerente politice. Vroiau ca toată literatura din această republică să fie difuzată și în Basarabia, să «revoluționeze masele», să propage întreaga cultură sovietică etc. Și chiar manualele de școală erau întocmite în acest scop, nu atît pentru cei de dincolo de Nistru, cît pentru basarabeni. Prin anii 1935-1936, la Tiraspol și la Balta se tipăresc cărți într-o limbă românească frumoasă, traduse din rusește. Dar imediat după aceea, în 1937, a urmat marele calvar al intelectualității sovietice. Se știe că în acel an, în tot imperiul sovietic, au fost nimiciți aproape două milioane de intelectuali.
I. N.: Care a fost motivul invocat de oficialități?
I. C.: Astăzi, am putea răspunde printr-o singură frază: cultul personalității. Aproape toată intelectulitatea moldovenească din stînga Nistrului a fost exterminată. Acești oameni, majoritatea scriitori, au fost arestați, unii fiind împușcați imediat, iar alții nimiciți în anii războiului. În republica autonomă s-a revenit la alfabetul rusesc, la o limbă cu foarte multe rusisme, cu multe cuvinte artificiale, care a fost folosită în scris începînd cu anul 1937. Această limbă a fost adusă în 1940 și în Basarabia. Iar pentru ca intelectualii români de aici, educați și formați în școlile românești ale statului român, să nu protesteze, în 1940 și în anii care au urmat războiul, aceștia au fost exterminați și deportați în Siberia. Alții au plecat peste Prut, dîndu-și seama ce-i așteaptă. Informații despre «raiul bolșevic» și despre gulagurile cumplite fuseseră transmise fie prin ziarele românești fie prin românii fugari care veneau de peste Nistru. În locul intelectualtății române de elită, au fost aduși pseudointelectuali din fosta republică autonomă și din alte republici, care aveau scopul de a rusifica totul. Aceștia au început să scrie istoria. Mulți dintre ei nu știau un cuvînt românesc, dar ei scriau istoria poporului român!
I. N.: Cum se explică reducerea numărului românilor în stînga Nistrului, de la 800.000 în 1917 la doar 240.000 în ziua de astăzi?
I. C.: Lumea trebuie să afle că acolo a avut loc un genocid nemaipomenit. În plus, foarte mulți români au fost deportați, foarte mulți rusificați prin școli, prin armată, foarte mulți atrași în alte orașe datorită procesului de industrializare și de urbanizare. Bolșevicii, văzînd că moldovenii sînt incapabili de a se acomoda cu sistemul colectivizării în agricultură, au început să-i deporteze în masă în Siberia. Foarte mulți au murit în 1932-1933, cînd în Ucraina a fost organizată o foamete nimicitoare. Au murit de foame, după unele date, în acei ani în Ucraina 6 milioane de oameni, după altele chiar 8 milioane. În Ucraina s-a întîmplat atunci ceea ce avea să se întîmple mai tîrziu în Basarabia, în 1946-1947. Calamitatea naturală a fost transformată de oficialitățile sovietice într-un instrument politic de exterminare. Românii transnistreni văzînd cum le mor copiii de foame, încercau să treacă Nistrul în Basarabia, deci, în România, și aceasta, în ciuda faptului că tot timpul se făcuse o propagandă antiromânească acerbă. Puțini din ei scăpau, fiindcă marea majoritate cădea sub gloanțele grănicerilor sovietici. Acest exod spre România a atins apogeul în iarna anului 1932. Asistăm atunci la masacrele din pădurea Olăneștilor și la cele din fața Tighinei. E lesne de înțeles că Sovietelor nu le convenea să le scape fugarii moldoveni, «căci orice fugar din Uniunea Sovietică este cel mai eficace propagandist împotriva comunismului». Deci, numărul românilor transnistreni a fost redus extraordinar de mult, dar ei nu au fost nimiciți complet, fiindcă rușilor le trebuia ca argument un anumit număr de moldoveni pentru a spune că România a fost aceea care i-a despărțit în două pe moldoveni. Același lucru se întîmplă și astăzi. Republica separatiștilor smirnoviști se numește «republica moldovenească nistreană». De ce este nevoie de o a doua republică moldovenească? Se poate afirma că istoria Transnistriei are în primul rînd un caracater politic. Rusia are și acum aceleași interese aici: dacă va fi izgonită de la Marea Neagră de către Ucraina, ea are nevoie de un cap de pod aici. Acest cap de pod va fi și în spatele Ucrainei independente, dar și în coasta României sau a statului Moldova, depinde cum vor evolua lucrurile. Dar, pentru a înșela și pe acești români transnistreni, și opinia publică din Rusia, ei pretind că acest pămînt este un teritoriu rusesc.
I. N.: Există o serie de cronici și documente din care reiese clar prezența românilor în bloc compact pînă la Nistru și apoi, «mai peticit», cum spunea N. M. Popp, dincolo de Nistru pînă la Bug, Nipru și chiar Don. Ce ne puteți spune în acest sens, pentru a combate afirmațiile mincinoase și tendențioase ale Moscovei?
I. C.: Între Nistru și Bug, au trăit în vremuri străvechi, mai cu seamă pe litoralul Mării Negre, geții, fapt atestat de descoperirile arheologice. O fîșie din acest teritoriu de [d]incolo de Nistru a făcut parte din statul lui [B]urebista, care a mers cu luptele în jurul Mării Negre și a supus toate cetățile grecești, ajungînd pînă la gurile Niprului și chiar mai [d]eparte. Tot săpăturile arheologice au dovedit [c]ă dincolo de Nistru a trăit o populație getică [s]edentară, peste care s-au suprapus mai tîrziu [s]armații, sciții și alte neamuri iranice venite din Asia. În secolul al XIII-lea, în nordul acestei Transnistrii, deci mai sus de Tighina de astăzi, era un stat al Bolohovenilor. Slavii îi numeau pe români volohi. Avem toate datele care ne permit să afirmăm că acești bolohoveni erau volohi sau români. În 1257, cnejii ruși dau lovitura de moarte acestui stat bolohovean, care după această dată nu mai apare în documente. Prin secolele XIII-XIV, stăpîni pe aceste teritorii de dincolo de Nistru au fost polonezii împreună cu lituanenii, pînă la Marea Neagră. Apoi, în secolul al XV-lea, o hoardă a tătarilor din Crimeea — hoarda Edisan — se stabilește cu traiul între Marea Neagră și rîurile Iagorlîc, Nistru și Bug, unde își păstrează supremația politică. Acest teritoriu a fost numit Tătaria Mică sau Edisan sau, mai tîrziu, Oceakov, cum i-au spus rușii, după numele unei cetăți. Dar, lucrul cel mai important este că în toată această perioadă populația sedentară băștinașă este cea românească. În 1412, Nistrul a fost fixat ca graniță a statului moldovenesc, dar aceasta era o graniță politică, nu una etnică. Dincolo de Nistru, pe timpul acela, nu erau deloc ruși și nici ucraineni. Rușii încep să pătrundă de-abia în 1754, desăvîrșind cucerirea acestui teritoriu în 1792. Subliniem încă o dată că la acea vreme toată populația băștinașă era moldovenească. Tătarii au fugit, rușii au adus cu ei 4.000 de armeni și au întemeiat orașul Grigoriopol. A urmat apoi marea colonizare ucraineană. Totodată, pentru a prelucra pămîntul, rușii aduceau țărani români din Moldova, pe care, practic, îi vindeau. Cazacii intrau noaptea în satele din Basarabia trăgeau cîteva focuri de armă, pătrundeau în casele oamenilor, îi ridicau din pat, îi legau și îi duceau peste Nistru să muncească. În acest sens, avem date de arhivă. Au fost atrași și români din Muntenia și din Transilvania, așa cum demonstrează satele românești de la Bug care își păstrează specificul regional.
I. N.: În încheiere, vă rog să ne vorbiți despre sentimentul de românofobie, existent și astăzi dincolo de Prut, ca o consecință a politicii antiromânești dusă de autoritățile sovietice de ocupație, sub groaza și pericolul morții, al deportărilor, al exterminării totale.
I. C.: Marea noastră tragedie, a românilor din teritoriile ocupate, este că am suferit o deplasare de conștiință, în sensul că populației de aici i s-a inoculat în permanență ideea că nu este de origine română. Li s-a creat o istorie falsă, prin care ideea că ei formează un popor aparte a dat naștere unui patriotism regional fals. Peste tot se spunea, «iată, noi sîntem moldoveni, noi avem limba noastră, dincolo sînt români care ne-au ocupat, ne-au jefuit, ne-au mutilat». De aici și ideea aberantă a acelei Moldove Mari. Așadar, lucrul cel mai groaznic la ora actuală în Basarabia, este faptul că oamenii nu-și știu originea. Toate ororile comuniste s-au abătut asupra noastră, în Basarabia cu o putere mult mai mare decît în alte regiuni românești, iar, în mare măsură, noi am fost induși cu forța înapoi cu cîteva secole, la acea perioadă cînd turcii pătrundeau în Europa, luau copiii creștinilor și îi transformau în ieniceri. Iar acești ieniceri aveau misiunea în timpul luptelor, de a veni tocmai pe pămînturile de unde fuseseră răpiți pentru a-și ucide mamele, frații și surorile. Noi am fost supuși unui proces de ienicerizare, sau, mai bine zis, de mancurtizare. Mancurtul era un prizonier de război, pe care noii stăpîni îl bărbiereau pe cap, punîndu-i apoi pe craniu pielea ugerului unei cămile. Era ținut așa mult timp la soare, în lanțuri, fără mîncare și fără apă. Pielea de cămilă se usca, se contracta și se lipea de craniu, iar firele de păr, care sub soarele Asiei cresc extrem de repede, se întorceau înapoi în creier. Iar omul acesta își pierdea memoria, nu-și mai recunoștea mama și frații. Era folosit ca sclav, pentru a supraveghea turmele mari de vite. Iar atunci cînd cineva încerca să-i ia această piele de pe cap, îi provoca dureri nemaipomenite și era ucis de mancurți. Această legendă cu valoare de metaforă vorbește despre popoarele sovietice cărora li s-a șters memoria și care se întorc împotriva părinților, istoriei lor, distrugînd tot ce a fost al lor, tot așa cum făceau pe vremuri ienicerii.
Ei bine, la noi acest proces s-a pus în aplicare prin școală, prin mass-media, prin toate mijloacele posibile, timp de 50 de ani. Mulți nu au rezistat și au căpătat un fel de capital spiritual ieniceresc. Pentru vindecarea conștiinței acestei categorii de români care au uitat cine sînt avem nevoie de multă înțelegere din partea fraților noștri din România, de ajutorul lor, pentru redeșteptarea ideii naționale.
(Reprodus din ziarul «Cotidianul», 28 mai 1992, București)
Sursă: Țara, Nr. 27 (97), 30 iunie 1992, pagina 4, coloanele —.
