În istoria relațiilor țărilor române cu Poarta Otomană se disting clar cîteva etape. La început au fost lupte crîncene de apărare, care în cele din urmă au dus la instaurarea unei suzeranități nominale a Porții, exprimată în «capitulațiile» țărilor române față de Poartă. Pentru Țara Românească suzeranitatea nominală otomană a cuprins perioada din timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn (sfîrșitul domniei) și pînă pe la mijlocul secolului XVI, cu toate că au fost unele momente (domnia lui Teodosie), cînd turcii deveniseră adevărați stăpîni ai Țării Românești. Pentru Țara Moldovei suzeranitatea nominală otomană s-a manifestat începînd cu anul 1456 și a durat pînă la 1538. În perioada de timp indicată, țările române reușesc să-și păstreze independența. Mai mult chiar, unii domni români, ca Dan II, Vlad Dracul, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, au căutat pe calea armelor să lichideze independența inițială. În cele din urmă această luptă n-a fost zadarnică, țările române reușind să-și păstreze autonomia deplină.
O altă etapă pe care o putem evidenția în istoria relațiilor țărilor române cu Poarta e perioada de timp de la 1538 și pînă în timpul domniei lui Mihai Viteazul în Țara Românească și Aron Vodă în Moldova, mai precis pînă în toamna anului 1594 cînd domnii români se ridică la luptă împotriva Porții. Schimbările ce au avut loc în raporturile țărilor române cu Poarta în acest timp duc la instaurarea dominației otomane în toate aspectele ei. La această etapă se întărește dependența politică și economică a țărilor române față de Poartă. Totuși, țările române își păstrează autonomia internă deplină și statalitatea.
A treia etapă a raporturilor țărilor române cu Poarta constituie timpul din toamna anului 1594 și primul deceniu al secolului XVII. La această etapă țările române practic au ieșit de sub controlul Porții. Încercarea turcilor de a transforma țările române în pașalîcuri la 1595 a eșuat. Totuși, ținînd cont de factorii interni și externi, și în această perioadă de timp țările române au îndeplinit, ce-i drept, nu întotdeauna, unele dări în bani (haraciul) în folosul Porții.
A patra etapă în relațiile țărilor române cu Poarta Otomană își are începutul cu deceniul al doilea al secolului XVII și durează pînă la începutul secolului XVIII, cînd se instaurează dominația turco-fanariotă, care se manifestă din nou în toate aspectele sale.
Acum să vedem care este esența dominației otomane. În țările române ea se deosebește radical de aceeași dominație în țările transformate în pașalîc. Țările cucerite de turci pe calea armelor și transformate în pașalîcuri și-au încetat existența statală, exercitîndu-se o administrație otomană eficientă, cu legi otomane, cu dregători otomani. Țările române au recunoscut suzeranitatea otomană în baza «capitulațiilor», documente ce prevedeau păstrarea statalității, legilor românești, a domnilor etc.
«Capitulațiile» au fost date de sultanii turci țărilor române datorită faptului că ei și-au dat seama că din punct de vedere material e mai convenabil să păstreze administrația locală. Poarta, de asemenea, a luat în vedere și considerentele de ordin militar și strategic — țările române erau la hotarele de nord ale Imperiului Otoman, unde se aflau și puternicii ei vecini — Polonia și Austria. Intensificarea dominației otomane ducea în mod inevitabil la apropierea de acești dușmani, fapt care, desigur, era foarte neconvenabil Porții. Păstrarea statutului de autonomie a țărilor române s-a datorat în mare măsură și eroismului în lupta cu turcii. Un exemplu concludent în acest sens se referă la anul 1595, cînd turcii încearcă traducerea în viață a planului de transformare a țărilor române în pașalîcuri. Aceste planuri au fost spulberate de oștile lui Mihai Viteazul.
Deci, din punct de vedere politic dominația otomană a însemnat păstrarea statalității țărilor române, păstrarea institutului domniei și a celorlalte instituții românești a puterii de stat, păstrarea legilor românești etc., iar faptul că turcii recunoșteau hotarele Moldovei și a Țării Românești ne demonstrează faptul că ele n-au fost niciodată părți «componente» ale Imperiului Otoman. Totuși, menționăm faptul ca turcii au atentat la integritatea teritorială a țărilor române, cucerind la 1484 Cetatea Albă și Chilia cu raioanele din împrejurimi și formînd două raiale. În 1595 turcii mai rup o bucată din teritoriul Moldovei cu Ismailul, la 1622 formează raiaua cu centrul în orașul Reni, apoi la 1715 mai rup o bucată din Nordul Moldovei și formează raiaua Hotinului. Dacă pînă la începutul secolului XVIII numai Poarta rupea bucăți din teritoriile române, fiind în stare să nu cedeze tendințelor anexioniste ale Poloniei sau Austriei (negocierile de la Viena din 1688 și de la Karlowitz din 1698—1699), în 1718 prin tratatul de la Passarowitz Austria anexează Oltenia (retrocedată Țării Românești după pacea de la Belgrad în 1739), la 1775 Poarta cedează Austriei Bucovina, iar la 1812, Rusiei îi cedează Basarabia. Deci, din acest punct de vedere dominația otomană a însemnat nesiguranță pentru integritatea teritorială a țărilor române.
Din punct de vedere economic și financiar țările române au fost supuse unei serii de obligații în folosul Porții Otomane. Moldova și Țara Românească trebuiau să plătească o dare anuală numită haraci. Inițial haraciul însemna prețul răscumpărării păcii, apoi turcii tot mai mult aveau pretenția că haraciul e plata pentru pămîntul care, chipurile, aparținea sultanului. Suma haraciului plătit de țările române varia, avînd în linii generale tendința de creștere pînă la sfîrșitul secolului XVI, fiind micșorat în secolul următor. Plata haraciului trebuia îndeplinită numaidecît — refuzul de a plăti însemna de fapt starea de război între țările române și Poartă. O altă stare în bani era tributul extraordinar, perceput de Poartă în legătură cu necesitățile militare. Deoarece turcii duceau foarte des războaie, acest tribut extraordinar trebuia des plătit.
Deosebit de grele pentru țările române erau peșcheșurile, cadourile, cum le zice D. Cantemir, «daruri de bună voie, iar în realitate, înseamnă o stoarcere în plus în folosul nesățioasei lăcomii a lor», în bani. Peșcheșurile erau obligatorii atunci cînd la Poartă se trimitea haraciul, la sărbătoarea musulmanilor bairam, la ocuparea tronului de un nou sultan etc. Domnii țărilor române, de asemenea, trebuiau să plătească peșcheșuri atunci cînd primeau firmanul de investire la scaunul țării. Poarta a mai stabilit și o plată — marele mucarer — pentru confirmarea domnilor în scaunele lor, confirmare ce se făcea la trei ani de domnie. Mai era și micul mucarer, pentru confirmările anuale, însă cheltuielile erau mult mai mici.
Deosebit de costisitoare erau rusveturile — mita oferită demnitarilor otomani de către domnii români pentru a-și păstra scaunele. Această mită era oferită și de pretendenții la scaun sau cînd un domn din Moldova voia să-l lipsească de scaun pe cel din Țara Românească sau invers. Turcii mizau pe aceste tendințe și, în fine, rezolvau problema pozitiv pentru acel ce plătea mai mult.
În afară de bani țările române erau obligate să îndeplinească și diferite contribuții în natură — produse alimentare (prin[…] animale, miere etc.) și materiale de construcție (lemn). Deci, din punct de vedere economic și financiar dominația otomană însemna un sistem bine organizat de Poartă pentru jefuirea țărilor române.
Domnii țărilor române mai aveau și o serie de obligații militare față de Imperiul Otoman. Izvoarele documentare ne dau o serie de informații referitoare la participarea domnilor români cu oști în campaniile militare ale turcilor asupra Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Rusiei. În legătură cu această obligație e necesar de menționat faptul că în țările române lipsea «darea sîngelui», obligație a țărilor transformate în pașalîcuri și consta în predarea unui anumit număr de copii minori otomanilor. În afară de aceasta domnii români erau obligați să prezinte mijloace de transport (căruțe, cai, boi), pentru necesitățile oștirii otomane. O obligație tot cu caracter militar era și obligația domnilor de a da la cererea turcilor lucrători pentru construirea de cetăți noi pe teritoriile cucerite sau de a le repara pe cele vechi. De asemenea cînd pe teritoriile țărilor române treceau trupele otomane, domnii erau obligați să repare podurile și drumurile, să asigure oastea otomană cu furaje și alimente.
Dar ce înseamnă dominația otomană din punctul de vedere al promovării politicii externe independente de domnii țărilor române? Unul din însoțitorii lordului Raget la începutul secolului XVIII menționa că după ce Moldova s-a supus turcilor, Poarta a recunoscut după domni toate drepturile suverane în țara lor în afară de dreptul de a declara război și a bate monedă. Și D. Cantemir ne informează că «a dispărut în timpul domniei fiului său Bogdan (fiul lui Ștefan cel Mare — I.E.) raza cea mai de seamă a gloriei Moldovei, puterea absolută a domnitorului, dreptul lui de a face război și pace... De a declara război, a încheia pace, a semna tratate, a face legături politice prin soli cu principii statelor vecine — toate aceste drepturi s-au luat domnitorilor Moldovei». Același D. Cantemir ne comunică că domnii Moldovei, primind firmanul de investire la scaunul țării, primeau și indicații de la vizir referi[toare] la datoria de a avea «prieteni comuni cu noi, dușmanii no[ștri] să fie și dușmanii tăi». Izvoarele documentare ne vorbesc [de]spre faptul că pînă la Petru Rareș domnii Moldovei duceau [o] politică externă independent de voința sultanului. Un prim [do]cument care ne vorbește de pretențiile Porții de a repre[zenta] țările române pe arena internațională e scrisoarea sultanu[lui] turc din anul 1531 adresată regelui polon. În scrisoare se a[fir]mă că domnii Moldovei și Țării Românești sînt «robii» sulta[nu]lui care plătesc tribut și că ei au primit ordin să nu trim[ită] soli în alte țări și nici să nu-i primească dacă ei ar veni [din] vreo țară. Concomitent sultanul îl avertiza pe rege că în [toa]te problemele urmează să se adreseze la Poartă, nu domnii români. Petru Rareș n-a ținut cont de avertizările sultanului și a continuat acțiunile în vederea formării unei coaliții anti[o]tomane a țărilor europene. Aceste acțiuni n-au rămas fără [reac]ția cuvenită la Poartă, care a organizat la 1538 pedepsirea [lui] Rareș.
În a doua jumătate a secolului XVI domnii români, av[înd] consimțămîntul Porții, întrețineau legături cu alte state. As[t]fel, în octombrie 1569 Domnul Moldovei Bogdan Lăpușneanu [a] încheiat un tratat de supușenie și credință cu regele pol[on] Sigizmund II. Totuși, era și o convenție secretă care preve[dea] că în caz de un conflict dintre Polonia și Imperiul Otoman Moldova va adera la Polonia. Așadar domnii români și în con[di]țiile dominației otomane, în taină față de Poartă, puteau d[u]ce o politică independentă de ea, politică îndreptată spre lichi[da]rea acestei dominații și recăpătarea independenței depline. Această afirmație este valabila și pentru perioadele următoare ale dominației otomane.
Din punct de vedere al dezvoltării culturii țărilor române dominația otomană s-a manifestat la fel în mod deosebit. Centrele principale de cultură din Moldova și Țara Românească aveau de suferit numai în timpul operațiilor militare și [nu] numai din partea turcilor și tătarilor, ci și din partea creștinilor ortodocși — cazacilor și a creștinilor catolici — polonilor, austriecilor. Din cîte se cunoaște pînă acum, turcii n-au avut niciodată pretenții asupra limbii vorbite în țările române: slavona, româna, greaca n-au constituit obiectul atenției Porții. De asemenea, domnii români au putut să organizeze școli unde se preda în slavonă, școli latine, școli cu predare în limba greacă sau academii unde se studiau toate aceste limbi. Trecerea la limba română ca limbă oficială pe timpul lui Matei Basarab și al lui Vasile Lupu n-a întîmpinat nici o observație din partea Porții Otomane. Domnii țărilor române au organizat tipografii și tipărirea cărților, au construit biserici și mănăstiri, unde s-au copiat manuscrise bogat ornamentate.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 95 (17965), 9 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
