Urgia războiului a ajuns și la Varnița, localitate din suburbia Tighinei. În tăcerea nopții nouri roșii de rachete vin peste sat. Cerul plînge cu gloanțe. Țărîna geme sub dărîmături și cenușă. Oameni morți, oameni răniți, oameni înspăimîntați. Satul își pierde ființa. Bărbații și bătrînii tăinuindu-se au rămas, întru salvarea caselor, pămîntului. Femeile, întru salvarea copiilor, sînt pe drumul refugiului. Iar pădurea le rămîne a fi cel mai bun adăpost. Anume în inima pădurii, la Condrița, în taberele de odihnă, se află aproape 400 de copii și femei tinere din Varnița. Podidiți de tristețea ce-o provoacă timpul de restriște, stau mai mult pe lîngă poarta taberei. Copiii se joacă, dar clinchetul zglobiu al vocii lor a apus. Femeile așteaptă... vești. Zilnic vine din sat ori pleacă, cu riscul vieții, cineva acasă pentru a-i vedea pe cei rămași, pentru a ști ce le-a rămas. În ziua cînd le-am vizitat sălașul — tabăra «Constructorul» — n-aveau nici o veste. Erau alarmate. Oare ce e cu soții noștri? Se mai ține satul? Vorbeau cu îngrijorare, completîndu-se una pe alta, se plîngeau de necazurile aduse ani și ani de stăpînii orașului Tighina, care i-au înjosit, i-au neglijat pe moldoveni.
— Am fost intimidați totdeauna. Munceam, îi hrăneam, le cedam, iar ei ne împușcă, ne dau foc.
— Sîntem chinuiți, răstigniți ca Isus Hristos. Pentru bunătatea noasră. Pentru răbdarea noastră. La ce stadiu a ajuns barbaria șovinilor cînd îi auzi spunînd «Ne pobedim, zato unicitojim». (Nu vom cîștiga, în schimb vom distruge).
— Stăm aici fără ocupație, bărbații noștri de pe poziții sînt flămînzi, nu-i putem ajuta. E perioada lucrărilor în cîmp. Dorim să fim antrenate în lucru, astfel și timpul va trece mai ușor.
— Cîteva zile asupra satului nostru zbura un elicopter, pe aripa căruia fîlfîia Tricolorul. Nici nu bănuiam că sînt separatiștii. Ne-am dat seama doar cînd a început a împușca din el, iar din urmă venea «Alazan»-ul.
— Ce va fi mai departe cu noi? Vara trece repede și vine frigul. Cum vom trăi? Aici au grijă de noi, ne hrănesc bine, primim ajutoare, dar ce viață e aceasta?
Nu-și spun numele aceste femei, cu gîndul la pace, la muncă și la izbîndă. Nu le-o cerem nici noi. Ele doresc să meargă acasă, în s[…] dreapta Nistrului și […] fie urmărite de cei […] casa noastră.
Sînt în tabăra «[…]torul» și refugiați din […]. O femeie a ținut să […] «În căminul nostru […] societății orbilor, […] devenit stăpîni. Însă[…]ducerea întreprinderii […] căreia îi este subordo[…] în cîrdășie cu separati[…] dat cheile. Iar educato[…]minului, o șovină în […] zis: «Dacă plec de aici, […]trug totul, dar nu las […]lor». În oraș sînt d[…] multe magazine. În […] zile de atac cei omorîți […] înmormîntați prin […] oamenilor, fără a fi […] cați. Gardiștii pe ai lor […] luat, de ai noștri nu se […] apropia nimeni. Era un […]rat calvar».
Cum să alini durerea […]stor femei, ale căror […] curate au fost ciuruite […] călosia ocupanților. De[…] va rămîne sufletul ce […] răzvrătire vreodată pe […] n-au respectat legea […] Pedeapsa o merită […].
Dar acum, încă […] aduc în ordine zilnic […] tea taberei, au conv[…] pădurarul ocolului silvic […] ajute la colectarea […]lor medicinale.
În tabăra «Izvoraș» […] preajmă ni s-a comunica[…] nu există probleme re[…] la cazare și alimentare. […] lucru îi pune în gardă […]ducători: «N-a fost e[…] anul acesta reparația […] starea refugiaților va […] neschimbată, situația […] va complica».
Să sperăm în izbîndă […] fim îngăduitori, dar să […] întoarcerea soarelui […] de norii războiului.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 96 (17966), 11 iulie 1992, pagina 2, coloanele —.
