Cocieri este neîndoielnic un sat cu statut de localitate situată în zona focului. Miercuri, la amiaza zilei, în partea satului dinspre Malovata și Holercani starea de lucruri nu trăda prin nimic că e război: instinctul țărănesc biruise instinctul autoconservării și oamenii își vedeau de muncile de primăvară.
La distanță de numai o bătaie de armă, pe linia Cocieri - Roghi, viile sînt lăsate nelucrate. Unii butuci au rămas curățiți doar pe jumătate, oamenii au plecat după cum i-au apucat luptele. Intrarea în Cocieri e păzită de pichetul subordonat lui Mihai Herța, căpitan în poliția specială. Atmosfera e calmă. E aproape liniște. Dar e o liniște fragilă și înșelătoare.
Imediat după ora 17, de pe poziția ocupată de poliția specială în zona școlii, se aud rafale de mitraliere grele, arme automate și bubuitul aruncătoarelor de grenade. Ceva mai tîrziu, ajunși aici, ne interesăm care e cauza tirului. Fețe deja cunoscute din poliția specială ne arată prin binoclu locul unde s-au cuibărit doi lunetiști gardiști. Punînd stăpînire pe înălțimea din față, ei controlează zona școlii. Curînd un combatant comunică: lunetiștii s-au retras în grabă.
Noaptea rămînem cu polițiști din secția de interne a preturii Buiucani din Chișinău, toți ofițeri: Suhodol S., Furtună I., Baranencov I., Secrieru A., Scutari A., Suslov S., Cobzari B., Cuzun V., Casapu M. După ora 20, un semnal de alarmă. Alergăm cu poliția pe linia de foc. Se trage intens din ambele părți. În scurtele pauze se aud răspicat tiruri în zona barajului hidrocentralei și pe linia Cocieri - Roghi. În bezna ce domnește viața de război nu poate descifra documentele concilierii nici la lumina gloanțelor trasoare. În pîcla dimineții liniștea se reinstaurează cu multă timiditate. De astă dată, fără pierderi din partea poliției. Băieții glumesc: vine ora mesei.
La primăria Cocieri stăm de vorbă cu dl Ion Tănase, viceprimar:
- Nu putem ști exact numărul refugiaților, ne comunică dumnealui. O parte de lume pleacă, alta se întoarce pentru cîteva zile. Au plecat, în special, mamele cu copii.
Satul suportă un vid de cele mai necesare mărfuri: pîine, săpun, detergenți... De la începutul operațiunilor militare, satul, practic, nu comunică cu restul republicii prin poștă. Unica sursă de informații e televiziunea. Promisiunile conducerii de la Chișinău, în marea lor majoritate, rămîn doar promisiuni frumoase. Autoritățile locale se descurcă cum pot. Principalul însemn al funcționării puterii legale e apariția ziarului «Patria». Iar însemnul puținei atenții din partea Chișinăului e prezența «Sfatului Țării».
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 27 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
