Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe cînd nu s-a zărit, / Azi o vedem și nu e.
Eminescu ne-a-nvățat să ascultăm vuietul mării. Și lumina stelelor ne-a deprins s-o ascultăm Eminescu, Cel desprins din brațele reci dar și fierbinți ale cosmosului. Vorbirea stelelor e în aparență (dar numai în aparență) o aripă a visării a noastre, a muritorilor de rînd, pe cînd cu El aceste microferestre prin care se uită Cerul se întîmplă să se confunde și să se identifice cu noi înșine.
Deci, să se identifice cu noi, dar mai ales cu suferindul pentru noi la toate timpurile posibile și imposibile — Eminescu.
De altfel, întîmplarea din întîlnirea cu stelele se produce în fiece zi, la 2 ore ale ei — cea matinală și cea crepusculară, cînd Poetul e-n toată amploarea sa fizică și spirituală și cînd cuvintele-i iau contur de nesfîrșit.
Noi, cei cari păcătuim adesea (...și ne iartă nouă greșelile, precum și noi...) numai la gîndul că l-am pătruns pînă la capăt pe Eminescu, să ieșim de fiecare dată în preajma răsăritului de lună, să luăm aminte de fierberea adîncurilor cînd își trimit cîntecele spre bolta zilei, să-i plătim ochiului iubitei pentru că ne ține în gazdă lacrima și abia atunci să începem a descoperi pe Visătorul de la Ipotești.
Fiindcă de altceva nu ne-am învrednicit, cu lacrima să-l sărutăm pentru că mai există.
Acum și în vecii vecilor. Amin.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 80 (17950), 13 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
