Decum a început conflictul provocat de rusofonii din stînga Nistrului, conducerea Republicii ne-a îndemnat la calm și răbdare, amintindu-ne că sîntem un popor pașnic, ospitalier șu muncitor. E mai comod, probabil, să fie repetate la nesfîrșit aceste slogane, decît să purcedem la crearea armatei nationale. De ce? Fiindcă e periculos să ai un popor înarmat, care într-o bună zi, dacă nu-i va fi pe plac, ar putea să răstoarne orice conducere. Repetînd însă la nesfîrșit cît de răbdător și binevoitor este poporul, înseamnă să-i proiectezi în conștiință o lene și o pasivitate totală în fața oricărei greutăți.
Evenimentele din Moldova, cu toată independența și recunoașterea ei în plan internațional, se desfășoară așa cum trebuie să se desfășoare, căci procesul de eliberare națională nu se înfăptuiește prin toasturi, scrisori de acreditare, prin luări de cuvînt în parlamente, schimburi de delegații și altc, să mă iertați, artificii de-acestea. Ele sînt bune numai în cazul cînd stai bine pe propriile picioare, inspiri respect prietenilor și o anumită teamă dușmanilor. Procesul de eliberare, mai ales în cazul nostru, nu poate urma pe cale pașnică, oricît am dori. Tabloul sîngeros care se deschide ochilor noștri confirmă acest lucru. În Moldova nu mai contenește lupta, mor oameni, formațiuni militare au ajuns pînă la Zaim (Căușeni), unde au fost omorîte cîteva familii, deci, nu e vorba numai de Transnistria. Straniu, că buletinele de știri din acea zi (13.03.92) au început cu întîlnirile pe care le-a avut președintele Republicii, apoi au continuat cu fel de fel de relatări de la diferite ședințe, iar cînd au ajuns și la evenimente oribile pentru urechile noastre, ca întotdeauna, s-a «împușcat» în partea cealaltă a Nistrului cu cuvinte de felul: bandiți, cazaci mercenari, gardiști impostori, agenți smirnoviști etc.
Ce mai vitejie!
Multe nu înțeleg din cele cîte se întîmplă astăzi, dar un lucru îmi este clar: nu avem de a face cu «așa-ziși» și «așa-zisă», avem în fața noastră adevărați agresori militari, profesioniști, care-și fac datoria pe cinste, indiferent ce gîndim noi despre ei, indiferent de faptul că oficialitățile din Chișinău sau de oriunde recunosc ori nu «republica nistreană». Mie îmi inspiră respect felul cum se comportă conducerea de la Tiraspol. Da, arma lor este, în primul rînd, dezinformarea. Dar cine ne împiedică s-o folosim și noi? I-am crezut pe militari că a fost minat depozitul cu muniții. Andreeva et Co. ne-au demonstrat contrariul. Scuipă ei pe faptul că nu e recunoscută oficial republica lor. Nici pe bolșevici nimeni nu i-a luat în seamă, dar am văzut ce greu accepta Occidentul ideea de dezintegrare a U.R.S.S.!
Ce vreau să spun cu asta? E timpul să luăm lucrurile în serios.
Liderii de la Tiraspol, spre deosebire de conducerea de la Chișinău, sînt consecvenți în lupta lor pentru putere. Au luat decizia să formeze garda smirnovistă - au format-o. Au avut nevoie de ajutor - l-au adus, da, din Rusia. Noi ce-am făcut? Am întors spatele pînă și unicei țări pe care putem conta, România. De, noi vrem să fim independenți! Sîntem membru al ONU. De ce conducerea nu cere ajutor militar? Pe care alte forțe, în afară de cele ale ONU, putem miza și cum să ne apărăm? Cu mîinile legate și gura închisă. Altă calificare nu le pot da apelurilor președintelui la calm și răbdare. Pînă și ieșirile în stradă ale oamenilor descumpăniți, care încearcă să se facă auziți de oficialități, sînt apreciate drept haotism și încălcare a disciplinei. Dl Snegur, ajungînd la putere, n-a instaurat-o dictatură de tip stalinist, cum se temeau unii, ci o dictatură și mai periculoasă în ziua de astăzi, de tip psihologic: cea a calmului și a loialității. Parcă am fi un popor al nimănui, lăsat la cheremul veneticilor, ei, veneticii, avînd un scop bine determinat: să rămînem și în continuare sub dominație rusească. Că cei cu arma îs cazaci, că-s necazaci, asta nu mai are nici o importanță. Orice s-ar spune, dar de la Petru cel Mare încoace nu există vreo schimbare mare în politica Rusiei. Ar trebui să înțelegem că avem un singur dușman - rușii. Ca pe timpul lui Ștefan cel Mare, cînd aveam un singur dușman - turcii. Vorbele astea, cum că printre ruși sînt și oameni de omenie le știm și le ținem minte, căci și printre turci existau oameni buni. Ei și? Politica se făcea la Constantinopol de către cei care dețineau puterea. Armata turcă era și ea alcătuită din ieniceri și din scursurile imperiului. De ce adică formațiunile militare de la noi sau din alte zone ale Rusiei, fosta U.R.S.S., să fie de altă natură?!
Nu am dreptate? Poftim argumente: poziția Rusiei față de evenimentele din Moldova. Este vădită simpatia ei față de Transnistria! Chiar imediat după puci, cele două canale ale TV centrale au început a cînta ditirambi conducerii Transnistriei și a-i compătimi pe ruși: moldovenii, ca să vezi, încalcă drepturile omului. Există vreun intelectual rus care să condamne acțiunile sîngeroase ale liderilor transnistreni? Ați auzit pe vreunul din ei să vorbească sau să scrie cu înțelegere și respect față de politica din Moldova? Nu cunosc asemenea cazuri. Nu mai vorbesc de liderii de la putere pe care nu-i deranjează faptul că cei de la Tiraspol promovează o orientare de tip neostalinist.
După cum se știe, politica are mai multe fațete. Eu aș prefera naivitatea politică, jucată, desigur, în locul celei ce se face la Chișinău, cînd se caută purici acolo unde sălășluiesc fiarele sălbatice. Dacă am avea un Ștefan cel Mare! Dar soarta ne-a «dăruit» niște conducători care reprezintă cea mai periculoasa mentalitate a poporului: fudulia (apropo, cuvîntul e de origine turcă), care înseamnă lipsă de demnitate și înfumurare. În oricare parte a Moldovei te-ai deplasa, îți iese în cale un om fudul, fiind important pentru el că e șef. Cît despre capete plecate... Faceți o vizită prin ministerele și departamentele noastre și veți întîlni numai spinări încovoiate, iar cei care au curajul să ridice capul sînt priviți cu dispreț și foarte repede cariera lor este încheiată. Li se spune că-s ambițioși.
Care să fie oare substratul unei asemenea politici? Lenea, neputința de a face față unei situații deloc ușoare, sau dorința șefilor de a se da în spectacol - escapade peste hotare, reportaje la TV, Radio, în presă, invitarea a tot felul de consultanți și reprezentanți din alte țări etc. Poate există și a treia variantă, de care noi nu avem știre, cum nu am avut știre nici de cele precedente: anul 1812, 1877, 1940, 1944. Poate sîntem din nou vînduți și încă n-a sosit ora ca să-i cunoaștem pe noii stăpîni? Sau e o politică bine chibzuită, îndemnul la calm și răbdare, însemnînd altceva...
Sursă: Glasul, Nr. —, 20 martie 1992, pagina 3, coloanele —.
