După calvarul îndurat în gulagul sovietic, astăzi, cînd au devenit «independenți», românii basarabeni și transnistreni trebuie să suporte singuri, «fără vreun amestec din afară», consecințele unui război declanșat împotriva lor de Rusia. În timp ce oficialitățile de la Chișinău și București mai înconjoară plopii doldora de pere, zicînd că încă «nu s-au copt», la Nistru moartea dă pe de-a dreptul, curmînd viețile românilor.
Dacă acesta este tributul pe care cele «două state românești» îl plătesc Rusiei pentru gaz și petrol, n-ar fi păcat ca Rusia să aibă soarta Sodomei și a Gomorei.
În Postul Sfintelor Paști, la Tighina, fiii Rusiei pravoslavnice l-au crucificat pe românul basarabean Valentin Purice din satul Inești, raionul Telenești.
Pentru că baciul nostru s-a dovedit a fi din cale-afară de mioritic, iată că am și luat drumul Golgotei.
Pentru că am înghițit cu nemiluita gogoși despre palma interbelică a jandarmului român, acum stăm și ne uităm cutremurați la palmele străpunse de cuie ale polițistului Purice, răstignit pe cruce de cazaci și supus, ca Hristos, la toate chinurile crucificării. Steaua satanică cu cinci colțuri, incizată de cazaci pe fruntea acestui martir al neamului românesc, este și ea un semn că apocalipsa vine de la răsărit. O apocalipsă relativ calmă, dacă ne luăm după relatările «Mesagerului» și facem abstracție de cele ce se întîmplă dincolo de linia frontului cu populația care n-a reușit să se refugieze sau cu cei căzuți în prizonierat, dacă sîntem atît de naivi să credem că cei care răstignesc cu sînge rece, cei care au dansat pe corpurile incinerate ale celor patru polițiști arși de vii pe 4 aprilie la Gîsca vor depune armele și își vor turna cenușă pe cap în fața membrilor comisiei de conciliere.
Relativ calmă pare a fi și Puterea, și nu este greu să înțelegem de ce. Ea a făcut tot ce a putut pentru a nu admite nici un amestec din afară în chestiunile noastre privind apărarea, asigurîndu-ne astfel o independență totală în războiul moldo-rus dintre anii 1992-?
Dar cum să înțeleagă lucrul acesta și moș Ion Cordineanu din Chițcanii-Vechi — Telenești pe care l-am văzut la funerariile feciorului său Valeriu (unul din cei patru polițiști care au ars de vii la Gîsca), fără grai și fără lacrimi, rămas singur în mijlocul ogrăzii după ce cortegiul funerar a ieșit pe poartă îndreptîndu-se spre cimitir. Ce apocalipsă s-a întîmplat în sufletul acestui tată căruia i s-a adus acasă un pachet de celofan cu cîteva oase înnegrite de fum — tot ce a mai rămas din flăcăul Valeriu care urma să se însoare în curînd?
Morții nu plîng. De la o vreme, cam de cîteva sute de ani, prin aceste locuri uitate parcă și de Dumnezeu nici cei vii nu mai au lacrimi ca să plîngă.
Nu lăsa, Doamne, jertfa de sînge a acestei seminții fără răsplată!
Sursă: Țara, Nr. 16 (86), 14 aprilie 1992, pagina 1, coloanele —.
