Insurecția armată din Transnistria și Tighina ia amploare, situația la moment preconizînd o finalizare fericită în favoarea separatismului: teritoriul este controlat și dirijat de Tiraspol. În fiecare seară aflăm de la «Mesager» și radiou, instituții învinuite de persoane din Guvern de instigare a spiritelor, despre noi acțiuni subversive, Tiraspolul suspendînd acum cîteva zile orice operații financiar-bancare cu Republica Moldova. Puterea de la Chișinău - legislativă, executivă, prezidențială, judiciară - fidelă politicii de conciliere și reglementare pașnică, continuă seria tradițională de măsuri inocente cu tot felul de telegrame de protest (președintele), delegații (Parlamentul), cu retragerea detașamentelor de polițiști (M.A.I) cu dulci amenințări (Procuratura), cu constatări imprecise (Securitatea Națională), într-un cuvînt cu tot felul de luări de poziții verbale, care mențin problema într-o zonă obscură. Mai mult, tergiversarea acestui litigiu, pe lîngă faptul că reliefează incapacitatea autorităților de a restabili legalitatea, ceea ce ne-a adus la o disperare morală, dă o probă certă că cei din ordinul cărora s-a tolerat separatismul doi ani de zile și din ordinul cărora au fost eliberați Smirnov, Pologov, Rîleakov etc. au crezut tot timpul că acest conflict este reglabil din exterior, că el va fi epuizat imediat ce Rusia va recunoaște independența noastră.
Realitatea actuală arată că a fost o greșeală: Rusia nu a încetat niciodată să spere că toate fostele republici vor rămîne în sfera ei de influență, conflictul din Transnistria constituind o măsură contra politicii de independență. Dovezi sigure sînt dezinformația din presă, criza energetică cauzată de manipularea prețurilor, neratificarea acordului interstatal, refuzul de a lua atitudine vizavi de formațiunile de cazaci etc. Problema însă e calitatea îndoielnică a politicii de independență promovată de Chișinău. Autoritățile de la Chișinău n-au manifestat niciodată consecvență în această privință, orientarea la Moscova fiind fermă - semnarea memorandumului, a acordului economic, a pactelor de la Alma-Ata, - fapt, care a adus la o desolidarizare națională pe plan intern. Independența Moldovei a fost și rămîne o problemă confuză, tocmai datorită înțelegerii diferite a ei în societate: unii o văd ca pe o etapă în procesul de întregire a teritoriilor românești, alții ca pe o chestiune de conjunctură. Parlamentul, care un an în urmă era încă un for cu autoritate ale cărei decizii se credea că vor influența realitățile politice, este cel mai bun exemplu. Să ne amintim că linia de menținere a relațiilor cu fosta U.R.S.S. era foarte puternică și a cedat numai după puciul din august, care a atras după sine proclamarea independenței de către Ucraina, ca să ne dăm seama că uresesiștii de ieri sînt azi adepții independenței. Transnistria, în acest context, este și ea o cauză a unei politici conjuncturiste, autoritățile căutînd, în tot acest timp, soluții pentru conflicte concrete și nu pentru extirparea separatismului ca fenomen politic.
Cum lucrurile nu s-au petrecut în curgerea lor constituțională și cum calea aleasă de conducere era una formală, revolta civilă avea să recurgă odată și odată la instituirea unor metode de autoapărare mai dure. Faptul s-a produs la Cocieri și a cuprins satele moldovenești din raionul Dubăsari. Populația s-a înarmat, dezarmînd și prin aceasta a încălcat legea, au constatat cu diferite ocazii dl Președinte, dl Plugaru, unii membri ai comisiei de conciliere, adăugîndu-se totuși că nu pot fi acuzați, deoarece s-a acționat în condiții de forță majoră. Acum, acestor oameni li se cere să predea armele, ceea ce trebuie să constituie, conform tratativelor între comisiile de conciliere, un pas real spre încetarea focului. Populația însă pierzînd încrederea, consideră că acest pas va fi, ca întotdeauna, doar dintr-o singură parte. Întrebarea este, care sînt cauzele ce i-a adus pe acești oameni la încălcări de lege. Cu cît mai amorală este tolerarea fărădelegilor, a persecuțiilor băștinașilor de către venetici? Incapacitatea conducerii de a găsi o soluție onorabilă este și ea un act anticonstituțional. Mai mult, tergiversarea ce a dus la victime omenești în repetate rînduri, (includeți aici și asasinatele din armata sovietică rezultate în urmă aceleași inconsegvențe), vădește o pactizare tacită cu neocomuniștii din partea stîngă a Nistrului. Astăzi ni se explică că revolta trebuie să poarte un caracter legal, fiind invitați doritorii să se înroleze în rîndurile poliției, a trupelor de carabinieri. Mă întreb, cine va răspunde apelului dacă polițiștilor li se dă ordin să nu să se împotrivească și sînt cu zecele arestați de către gardiști? Pentru ce să ne înrolăm în trupele de poliție și carabinieri care primesc asemenea dispoziții? Pentru a fi arestați?
Unele persoane din Guvern încearcă să-și facă o glorie din faptul că nu se tem, zic ei, să meargă la tratative în Transnistria. Dl Oboroc a reproșat deputaților în Parlament că le este frică, promițînd totodată că va prezenta un raport cu privire la activitatea guvernamentală de reglementare a conflictului. Nu credem, dle Oboroc, că băștinașii din partea stîngă a Nistrului au nevoie de rapoarte despre negocierile comisiei menite să ducă la o amînare provizorie a ciocnirilor armate și nu la rezolvarea definitivă a problemei. (În raportul său dl Oboroc va uita, desigur, să consemneze cum a fost apostrofat dl B. Muravschi de către dl Sangheli pentru decizia de a trimite ajutor la Cocieri, cînd satul era mitraliat de mașini blindate). În definitiv, ne exprimăm dezacordul cu noile compromisuri stabilite în urma negocierilor, pentru că ele nu schimbă cu nimic situația. Persecuțiile, din cîte au demonstrat evenimentele ulterioare tratativelor, în loc să înceteze, se intețesc.
Dl Sangheli justifică poziția comisiei de conciliere în fruntea căreia este prin faptul că acum în zona conflictului există formațiuni paramilitare bine înarmate și în caz de confruntare vor fi mii de victime. Dar, dle Snagheli, acum un an această situație nu era previzibilă? A cui este vina că s-a tergiversat mereu?
Pus în situația de a se explica, Guvernul dă vina pe Legislativ, precum că nu a elaborat și nu a adoptat legi ce ar permite să se acționeze efectiv. Afirmația îi aparține dlui Președinte și a fost făcută în cadrul ședinței parlamentare de la 5 martie. Or, tocmai această acuzație, au menționat atunci unii deputați, nu corespunde adevărului. Ne vom întreba, care din legile adoptate în Parlament sînt traduse în viață, pentru că noi de aici de jos nu ne prea dăm seama. Poate legea cu privire la limbi? Ei bine putem spune că pînă și în cancelaria președintelui documentele se întocmesc mai întîi în rusă și apoi se traduc în română. Vom mai adăuga că nu vedem o prea mare osirdie nici la realizarea în practică a legii cu privire la trupele de carabinieri. Veți spune că au o soluționar anevoioasă datorită separatiștilor? Atunci ce explicație veți da faptului că nu-și găsește aplicare practică Legea cu privire la Codul Funciar, cu privire la autoadministrare? În fine, la acea ședință din 5 martie, crestomatică după părerea noastră, de la care se așteptau decizii serioase în problema Transnistriei, nu s-a realizat nimic în afară de adoptarea unor declarații de protest, a hotărîrii de a trimite delegații parlamentare la Kiev și la Moscova. În parte pentru că au lipsit propuneri concrete din partea Executivului, în parte pentru că în loc să se discute problema, președintele a declanșat un atac la adresa F.P.C.D. învinuindu-i de lezarea onoarei prezidențiale prin organizarea demonstrațiilor de stradă. Atunci s-a văzut clar că Parlamentul este preocupat (fapt înfăptuit deja în cadrul Guvernului) de marginalizarea deputaților unioniști. Separatismul este considerat, probabil, de majoritatea conservatoare un pericol secundar în comparație cu unirea, pentru care luptă F.P.C.D.. Oare nu din sentimente de românofobie problema Transnistriei este menținută la rang de problemă insolubilă?
Bățul însă are două capete. Amînarea în continuare va demonstra în ultima instanță că actualul Guvern nu este în stare să-și rezolve problemele în mod independent și aceasta va constitui, poate, unul din argumentele principale în favoarea unirii.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 14 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
