Peste verdele Moldovei se varsă sînge. Culorile ei crescute pentru pace sînt amestecate cu gloanțe și lacrimi și îngropate în pămînt. Arde moșia. Ard sate și orașe cu rădăcini moldovenești. În suflet fierbe mînia. În pumn se adună ura. Cuvintele au devenit tranșee. Cu carne vie de bărbat se pune zăgaz poftelor de lup. Iar ei, deprinșii cu pîine străină, iar ne lovesc cu războiul. Ruși de dincolo și ruși de aici țin în mînă același cuțit cu care încearcă să ne taie din Țară. Apasă pe același trăgaci. Poartă pe chipuri aceeași stea și același ciocan. Primesc soldă din visteria aceluiași Kremlin.
Se vede că sîngele lui Batîi mai trăiește în vinele lui Boris. Se vede că mintea lui Cinghishan mai tulbură creierii lui Alexandru. Se vede că și unul și altul iar au legat prietenie cu diavolul. Lui i s-au vîndut. Ca mergînd și făptuind contra orînduirii întocmite de Dumnezeu, să-și caute gloria prin cuceriri. E un nărav al împăraților ruși. E un instinct transmis urmașilor. E o nebunie din care sînt adăpați cu sila supușii lor.
Războiul e slăbiciunea statului. El materializează nemernicia guvernului ce l-a admis. Mai este el și pedeapsa, care mai devreme sau mai tîrziu va trebui să fie ispășită. Vinoveții vor trebui să dea seama și în fața lumii, și în fața țării, și în fața copiilor.
Și atunci s-ar cădea să-i întrebăm pe concetățenii, ce au venit la noi de pe alte pămînturi și din alte graiuri: de ce tac? De ce nu se revoltă, cînd consîngenii lor ne stropesc grîile și viile cu sînge. Ne blochează drumurile și conductele, cu minciună ne strică numele. De ce partea neamului rusesc și celui ucrainesc, cărora le-am dat casă pe malul drept al Nistrului, nu se dezic de voievozii din Kremlin. Doar ei ne-au învrăjbit și înstrăinat, ei ne-au pus să tragem unii în alții. Ei se bucură de înmormîntările noastre. Ei care nu ne știu și nu ne vor. La ce se mai trage nădejde, cînd la pace se răspunde cu război, la dărnicie cu agresie, la răbdare cu obrăznicie.
Cum au de gînd să ne fie mai departe prieteni, colegi mahaleni de stradă? Cum s[ă] ne mai cununăm și să ne ma[i] botezăm unii pe alții? Cum s[ă] mai credem și să-i primim după obicei? În ce limbă ar dor[i] ei să se vorbească mai tîrziu[?] De ce nu li se aude vocea, so[…] vestea, curajul?..
Doar Rusia încă nu-i toat[ă] lumea. Și nici Asia. Și nic[i] Europa măcar. Rusia, ca [și] orice altă țară azi, este supu[s]ă legilor comune. Și nu ma[i] poate ca altă dată să-și ștea[r]gă picioarele de ele. Și n[u] mai poate ea prin frică să do[mi]ne, cu foc și sabie să-și adu[nă] o nouă uniune sovietică după chip și asemănare. Nu poate și nu va izbuti, căci vremea junglelor se trece.
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 24 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
