Zilele trecute talentatul și vigurosul Adrian Păunescu a avut ocazia (la dorința Dumisale) să miroase praful de pușcă din tranșeele de la Coșnița. Nu zăbavă în săptămînalul «Totuși iubirea» a văzut lumina tiparului un amplu reportaj din zona de foc. Reproducem un fragment din această lucrare...
La Coșnița
Podul de la Vadul lui Vodă e în multe puncte străpuns
Și, totuși, călătorim către Coșnița.
Acolo e primul punct de întîlnire.
La Coșnița au loc mereu bătălii,
Numele comunei a și devenit celebru.
Ostași de toate vîrstele se-adună în jurul nostru,
Grigore le vorbește cinstit și convingător,
Are, în tot ceea ce zice, în toate gesturile lui
Ceva de călugăr inspirat și hieratic.
Recităm și cîntăm pentru oamenii de-aici.
Totul decurge excelent pînă cînd, înainte de plecare,
Cineva îi spune lui Grigore, pe un ton apăsat:
«Să nu vorbiți despre Unire aici în Transnistria,
Domnule Vieru,
Sînt unii care vă vor acuza că din cauza dv.
S-a ajuns la acest război, să nu vorbiți despre Unire!».
Și Grigore se retrage sfios
Că-l doare ceea ce i-a spus tînărul soldat, mai ales
Că tot lui Vieru alții îi reproșează că ar fi
Împotriva Unirii. Și-atunci intervin și propun să lăsăm
Deoparte această dispută (mai ales că alți ostași
Nu sînt de părerea celui dintîi) și să cîntăm
Un cîntec din sud, despre soarta omului care
Se duce prea repede, tocmai pentru că nu e
De piatră și, împreună cu toți militarii de la Coșnița,
Cîntăm, «Însă moartea nu vrea bani,
La copii și oameni mari». Și chiar despre asta
E vorba aici, pe frontul de răsărit: moartea la copii
Și oameni mari.
Un tanc, în șosea, apărînd poezia
Neliniște și livezi cu frunza zdrobită,
Tranșei bătătorite, frontul a-nceput să se-așeze,
Să intre-n normal, nimic nu mai e civil pe aici,
Fructele sînt militare, copaci în poziție de drepți,
Frunzele sînt militare, iarba se pregătește
De încorporare, cîțiva țărani răzleți în tot orizontul,
Numai cîțiva țărani și oricînd posibilitatea de a fi
Împușcați. Transnistria în refugiu, mereu în refugiu,
De la-nceputul lumii în refugiu, stare de urgență,
De la naștere pînă la moarte, foametea tot în Moldova
A fost și crivățul tot în Moldova a venit întîi,
În fiecare iarnă, Moldova, dulcea noastră conspirație
Împotriva barbarilor, astăzi trebuie să recunosc,
În sfîrșit, că Eminescu n-avea dreptate, că versul lui
Nu te cuprinde întreagă, pentru că noi nu plîngem
Numai de la Nistru pînă la Tisa,
Noi plîngem de dincolo de Nistru pînă la Tisa,
Căci acolo e limita latinității, în Transnistria tragică,
Granița Moldovei e călcată de separatiști
Și de mercenari, dar în șosea un tanc al nostru
Apără poezia și culmea e că tanchistul e rus
Și culmea e că el apără poezia română,
Așezînd tancul de-a curmezișul șoselei.
Nici un război nu e etnic
Am această convingere, nici un război nu e etnic,
Națiunile sînt asmuțite unele împotriva altora,
Din subtile rațiuni economice și politice.
Ideologia dominantă a sfîrșitului de mileniu
Este radicalitatea etnică. Dar, propriu-zis, nu popoarele
Sînt de vină, ci cîrmuitorii. Nu-i pot urî pe ruși,
Așa cum nu-i poate urî nici soldatul român,
De la granița de răsărit.
Am informații precise că uneori combatanții
(Sfîrșit în pag. 3).
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 81 (17951), 16 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
