Deplasîndu-mă în zona conflictului, marți 16 iunie curent, împreună cu Rodica Mahu de la Radio Chișinău, n-aveam decît intenția de-a ajunge în satul Hîrtopul Mare din raionul Criuleni, unde, recent, fuseseră dislocate detașamente ale Armatei Naționale. Intenție modestă, dar, din fericire, depășită, grație unui concurs favorabil de împrejurări care ne permite să ajungem pînă la Dubăsari, apoi la Holercani, pe unde aveam să trecem Nistru în Transnistria, oprindu-ne în tranșeele primei linii aflate între satele Roghi și Cocieri. Aici forțele poliției moldovenești au fost înlocuite cu-n batalion al primului detașament de voluntari, care a depus jurămîntul duminică, 14 iunie, devenit batalionul «Haiducii».
În satul Hîrtopul Mare, steaua noastră norocoasă nu strălucește prea tare, soldații Armatei Naționale, refuzînd categoric dialogul cu noi. Acest sat are însă o semnificație dublă, fiind locul în care s-a născut și a trăit eroul național Filip Lupașcu (Filea), mort la Coșnița, în luna mai. Amintirea acestui tînăr de 26 de ani, care a trezit admirația și durerea întregii Basarabii la sfîrșitul lunii trecute, este încă vie în sat. Directorul școlii medii din Hîrtopul Mare, dl Vasile Dumitru Ursache, își amintește cu lacrimi în ochi de fostul său elev, Filip, cu ocazia morții căruia a scris și o poezie din care reproduc ultimele versuri: «Du-te acasă, măi cazace / Dacă nu te duci tu viu / Te trimit eu, în sicriu».
La Școala din Hîrtopul Mare stăm de vorbă și cu cîteva femei din sat care gătesc aici mîncare pentru soldații Armatei Naționale. Dna Vera Castravet, profesoare de limbă engleză, se întrerupe pentru o clipă din tăiatul zarzavaturilor, și ne povestește cum s-au înțeles ele, toate femeile din Hîrtopul Mare cu inimă creștină, să facă cu rîndul în această bucătărie, gătind mîncare pentru soldați. Alimentele le aduc din propriile lor gospodării.
De la primarul Teodor Al. Plămădeală, aflăm că în Hîrtopul Mare sînt refugiați din Grigoriopol și Dubăsari. Din fondurile primăriei refugiaților li se plătesc cîte 50 de ruble pe zi, drept ajutor.
De la Hîrtopul Mare, ne îndreptăm spre podul de la Dubăsari. Nu avem permise, nu sîntem însoțite de nici un echipaj de poliție, astfel că speranțele noastre de a pătrunde în aceste puncte fierbinți ale conflictului, sînt destul de reduse. Avem, totuși, noroc. Comisarul de poliție de la Dubăsari, dl Artemie Valentin, după ce reușește să-și depășească toate fazele mîniei, de la amenințări la sfaturi prietenești, să ne întoarcem, spunînd că așa e mai bine pentru noi, ne ajută să obținem o motonavă care să ne treacă Nistrul pe la Holercani. Înainte de a ne despărți dl Artemie Valentin, ne spune că Galina Andreeva se află grav rănită în spital la Dubăsari. A împușcat-o prin lunetă, pe pozițiile de la Dubăsari un sergent de poliție din Hîncești.
Sîntem foarte aproape de barajul hidrocentralei de la Dubăsari, unde își au pozițiile gardiștii. Ne aflăm chiar în raza lor vizuală. ne grăbim, așadar, spre Holercani. Așteptînd motonava, pe malul Nistrului stăm de vorbă cu două femei, refugiate de o lună de zile din satul Cocieri. Profitînd de aceste cîteva zile de liniște relativă, în care comisia parlamentară conciliază cu separatiștii, Tatiana Nirca și Ana Donici, au hotărît să se întoarcă în sat, să vadă dacă mai există casele lor. Au auzit că 60 de case au fost distruse la Cocieri, iar cînd au asemenea vești refugiații nu rezistă să nu vină să vadă dacă ei mai au casă sau nu. «Am doi copii — ne mărturisește Tatiana Nirca. Ne-au încărcat în autobuz și ne-au dus din sat. Multe femei n-au vrut să se refugieze. Au băieții și bărbații pe poziții, la Cocieri. Pe vremurile astea mamele plîng, trăindu-și viața pe furiș». «Ne mor copiii și bărbații, iar noi, care am plecat din sat, nu știm nici cînd au murit, nici cine i-a îngropat» — adaugă, plîngînd Ana Donici.
Motonava sosește, aducînd, de pe malul stîng, alte cîteva femei din satul Cocieri. Dacă cele care se întorc în sat, necunoscînd încă nimic despre casa, bărbații și băieții lor, ne-au putut adresa cîteva cuvinte, spunîndu-și durerea, aceste femei care se întorc din sat, sînt pur și simplu împietrite de durere. Nu putem scoate de la ele nici un cuvînt.
* * *
Pe malul stîng al Nistrului, imediat ce coborîm din motonavă, sîntem luate în primire de însuși comandantul statului major, colonel Petraica Nicolai care fusese deja informat că două ziariste, fără permise și neînsoțite de poliție, se îndreaptă spre linia frontului.
Faptul că dăm peste un ofițer rus al Armatei Naționale, care abia de poate vorbi românește, este destul de neplăcut pentru noi. Dar reușim să ne înțelegem, în cele din urmă, și în mai puțin de un ceas sîntem pe pozițiile de luptă de la Cocieri. Acestea sînt întărite cu blindate, iar efectul numeric al luptătorilor este mai mare. Ceea ce ne îndreptățește să credem că zvonul după care aici se vor da în curînd lupte grele, iar pînă la sfîrșitul lunii iunie Transnistria va fi transformată într-un Nagorno-Karabah, are și o bază reală.
Mergem mai bine de o jumătate de km prin tranșee spre linia întîi. Cînd ieșim, în sfîrșit, din pămînt, sîntem într-o pădurice, pe malul Nistrului, în apropierea satului Roghi. Aici este linia întîi. Ceea ce ne șochează în primul rînd sînt crucile a căror coexistență printre scaune și mese improvizate din lăzi, găleți cu apă, borcane, culcușuri din paie, ni se pare cu totul bizară. Aflăm că acestea sînt crucile lăsate de polițiști pe locurile unde au căzut camarazii lor. Pe aceste poziții se află de numai trei zile, un batalion al primului detașament de voluntari care a depus jurămîntul la 14 iunie. Se numește batalionul «Haiducii». Numele batalionului îmi amintește de «Burundici» și «Salamandre». Îi întreb pe acești tineri moldoveni între 19 și 25 de ani dacă înainte de a depune jurămîntul subordonîndu-se armatei, nu au fost «burunduci» și «salamandre». «De unde știți?» — mă întreabă pe un ton puțin cam nefiresc, soldatul Andrei Șendrea. «Nu știu, am întrebat» — răspund. «Nici dacă ar fi adevărat, lucrul acesta nu s-ar spune» — intervine locțiitorul de comandant, ofițerul Veaceslav Dragomir, schimbînd repede subiectul discuției.
«Burunducii» și «Salamandrele» sînt tineri între 19 și 25 de ani care îndată ce și-au pus acest nume, au renunțat la viață. Înarmați pînă-n dinți, ei acționează singuri pe cîmpul de luptă fără vreo subordonare, atacînd frontal dușmanul la propriile lui poziții, unde acești tineri se strecoară precum burunducii și salamandrele. După astfel de atacuri foarte puțini rămîn în viață, dar se găsesc întotdeauna alții ca să-i înlocuiască pe cei uciși. Cînd apar pe cîmpul de luptă «burunducii» și «salamandrele» forțele de apărare moldovenești sînt anunțate să nu deschidă focul. Se mai întîmplă, însă, ca acest semnal să nu ajungă la timp, iar «salamandrele» și «burunducii» să fie împușcați chiar de forțele de apărare moldovenești.
Batalionul «Haiducii» este de părere că singura cale de ieșire din acest conflict, este trecerea la ofensivă. Cu cît se va prelungi mai mult conflictul, cu atît vor fi nimicite mai multe vieți omenești. «Să fie puși la punct cei care ne vor răul — spune Vladimir Donici. În numele batalionului «Haiducii», eu cer să se hotărască odată, să trecem la ofensivă. Noi nu ne temem decît că trădarea va veni din Parlament».
«Haiducii» n-au trecut la ofensivă, dar separatiștii, în ciuda eforturilor care se fac la această oră în Parlament, pentru a se ajunge la o înțelegere, în noaptea de 16 spre 17 iunie au deschis foc intens asupra pozițiilor de apărare ale forțelor moldovenești de la Cocieri și Roghi. În aceeași noapte s-a înregistrat pe pozițiile separatiștilor, o pregătire intensă de luptă, s-a auzit zgomot de tehnică grea, au fost mari mișcări de forțe umane. În dimineața de 17 iunie cazacii au înaintat ostentativ spre pozițiile de apărare ale Moldovei de la Roghi și Cocieri, deschizînd foc de pistoale automate. Nu s-a precizat încă numărul de victime. Foc de mitraliere a fost deschis și asupra pozițiilor forțelor de apărare ale Moldovei din satul Corjova. Tot în 17 iunie, generalul Makașov declară, la Tiraspol, că Transnistria «ne este imperios necesară pentru reconstituirea U.R.S.S.» Tot Makașov spune despre Republica Moldova: «Noi sîntem în stare să creăm grupe de șoc și în două ore să preluăm puterea în Republica Moldova». Fără comentarii.
Sursă: Glasul, Nr. 25 (97), 19 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
