Și iarăși peste sînge urlă hoarde,
Și candela ni se retrage-n cer
Și Nistrul ca un braț de vreascuri arde
Și plîngem plînset de popor stingher.
Și tancurile lor ne stau pe brazdă
Și tancurile lor ne urcă-n os
E-atît de blestemată țara noastră
Că nici măcar nu vom muri frumos.
Politică, de două-trei parale,
Mai facem pe deștepții, neatent,
Cînd orice om, cu lacrimile sale,
Și-ar face alt ocean pe continent,
Pierdută Basarabie română,
Pierduții tăi sîntem și noi acum,
Barbarii noi ne dau din mînă-n mînă
Că am ajuns un trist popor postum.
La preț redus, ursita ni se vinde,
Copiii ni se vînd la preț redus,
Nu mai avem nici foc și nici merinde
Ne trage-n el, din nou, imperiul rus.
Nu-i vorba de provincii, nici de graniți
Ci de-un popor, mai mult decît atît,
Ne-am duce țara și părinți-n raniți
Dar e nemeritat și e urît.
Și totuși pentru țară se mai moare,
Și țara-i plină de copii orfani,
Și mama sa trăiește spre hotare,
Spre fiul mort, de două mii de ani.
Și-n vremea asta ce comerț pe stradă,
Răsad de pașapoarte între frați,
Și oamenii normali nu pot să creadă
Că sîntem iar loviți și-amenințați.
O, țară, ție ți se-ntîmplă toate,
Nu e un simplu strigăt parțial,
La noi, în toți pustiul sorții bate
La doliul din Moldova și Ardeal.
E vorba despre tine, Românie,
În orice om tu ești și te răsfrîngi,
Pe tine ei te răstignesc de vie
Bătîndu-ți cuie-n podul palmei stîngi.
Dar va veni și rîndul mîinii drepte
Și fruntea va veni și ea la rînd
Și sîngele va picura pe trepte
Pîndita mea, oriunde și oricînd,
Și sîntem singuri, Doamne, fără tine,
Și candela ni se ridică-n cer,
Să mai rostim ceva ne e rușine
Și plîngem plînset de popor stingher.
20 mai 1992
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 77 (17947), 9 iunie 1992, pagina 1, coloanele —.
