După cum am făgăduit în nr. nostru de ieri, revenim cu amănunte asupra vieții de război civil. Contrar comunicatelor oficiale, prin care confruntarea armată din Transnistria este calificată cu blîndețe drept «conflicte locale», «S.Ț.», în persoana subsemnaților, își permite să afirme că peste Nistru are loc un adevărat război civil. Așadar, amănunte din realitățile războiului civil din Moldova.
Coșnița, 17 martie, 14.10. Peste podul Coșnița - Vadul lui Vodă, refugiații din Coșnița, Dorotcaia vin în grupuri pe malul drept ducînd cu ei lucruri de uz casnic, vite. Dar mai ales copii, mulți copii... Ultimii, neînțelegînd, în fond, esența lucrurilor, cască gura la armele polițiștilor, și mamele îi trag de mînă. Atenția generală însă e focalizată asupra unui civil escortat de 4 polițiști. La rugămintea noastră, Cristea Berbeu, plutonier, ne explică: am prins o iscoadă. S-a mascat și nota într-un caiet pozițiile noastre, efectivul. Avea asupra sa o imitație de pistol «Makarov». Nu departe de locul unde a fost prins a fost găsită o mină de semnalizare. Îl ducem la comandament.
La capătul podului ne ciocnim cu un element nou în «recuzita» de război a poliției: beretele roșii.
- Dl locotenent major, dacă se poate, cine sînteți?
- Sînt Iurie Bîrcă, locțiitorul comandantului detașamentului cu destinație specială al Direcției de penitenciare a M.A.I. al Republicii Moldova. Am venit […] în ajutorul polițiștilor.
La 14.20 pornim direct spre linia întîi a frontului. Pe drum face autostop un civil. Îl luăm în mașină. Precizăm că se numește Pavel Cebuc, plutonier în unitatea de poliție pentru paza guvernamentală.
Sînt originar din Coșnița. N-am fost mobilizat, am venit ca voluntar în satul meu. Să fiu alături de săteni, altfel, cum am să mă uit în ochii lor?.. Se vorbea că ni se va repartiza cîte un pistol «Makarov». Dar ce să fac cu el? Parcă asta e armă?
Pe linia întîi (fabrica de conserve). Printre fețele încruntate și obosite ale voluntarilor din sat și cele petrificate ale polițiștilor, vedem și una cunoscută: Valeriu Motîngă, căpitan în poliția specială, cu care am mai dialogat în evenimentele de la 13 decembrie la Dubăsari și de la 4 martie la Cocieri:
- Deocamdată e normal. Am respins dimineață un atac violent. N-avem pierderi.
Mergem în tranșee. Victor Grebincea, locțiitor de comandant de pluton, ne mărturisește:
- Stăm a treia zi. În dimineața zilei am fost atacați de gardiști, sprijiniți de blindate pe șenile. Slavă domnului n-a căzut nimeni din băieți. Din partea lor, nu știm. Dar a fost greu...
În trei zile plutonul n-a avut mîncare caldă, nemaivorbind de baie. Mulți au răcit, și pe fundalul rafalelor, tusea lor pare o prezență pașnică. Mai grav e însă că sînt nevoiți să facă economie de cartușe. Și să-și cruțe nervii, întrucît contra blindatelor se cer grenade antitanc, iar ei nu le au.
Dl Hămurari, superior pe poliția specială și voluntarii de la Coșnița, la insistența noastră ne declară: - Cu hrană ne ajută populația. Cît privește muniția... ne ajunge pe o oră (Rîde. Apoi cu ton serios:) Pînă la ora 18.00 mai avem trei ore. Acum timpul se numără nu cu zilele, ci cu orele. Nu pentru noi, pentru Guvern, Parlament, Republică. Dacă ne atacă, o să dau oamenilor ordin să se retragă, pentru că nu dispunem de o suficientă acoperire tehnică.
La 17.35 eram deja la Primăria s. Cocieri. Din primele fraze ale interlocutorilor noștri am ghicit încordare, disperare, ură. Nicolae Coică, primarul s. Corjova: - Sîntem terorizați zilnic. Mă întreb: oare 3,5 milioane de moldoveni nu pot face regulă între 3 sute mii de separatiști? Că doar în campania electorală dl Snegur s-a bucurat de prezența și susținerea a 6 mii de participanți la întîlnirea pe care a avut-o în Dubăsari, la numai cîteva sute de metri de postul gardiștilor înarmați de la baraj. Lumea s-a adunat să voteze, în persoana lui, integritatea Moldovei. Unde e tehnica care trebuie să sprijine poliția? Ce-i asta? Trădare? Să se spună lucrurilor pe nume.
Simțim că aici se trăiește și se judecă în alt registru sufletesc, chiar în comparație cu Coșnița.
Ora 17.50. Intrăm pe teritoriul fostei unități militare, unde acum își are sediul poliția.
Sîntem întrebați ce vești noi aducem de la Chișinău. «Mai bine ar aduce tancuri», e întrerupt polițistul curios de un coleg ursuz. Atmosfera generală: incertitudine, lipsă de muniții, de blindate pe șenile, dar mai ales de coordonare în acțiunile comandamentului. Îl întîlnim pe dl Ion Răciulă, fost comisar al raionului Dubăsari. Dînsul nu e prea vorbăreț.
Se creează puțin agiotaj doar cînd e scos cazacul Șkuro pentru a fi transportat la Chișinău. Dar numai pentru cîteva clipe, și oamenii se închid din nou în sine: a bătut ora 18.00, a expirat «ultimatumul» - butaforie și nici o veste de la Chișinău... Un coleg de Universitate, polițist și el, îmi spune: - Rămîne aici carne de tun, dar rămînem. Deși nu toți judecă la fel...
Bacul, unicul mijloc de circulație între două maluri. Pînă deunăzi. Acum, unicul mijloc de refugiere a civililor și retragere a polițiștilor, în caz de criză. Podazii sînt îngrijorați că apa scade din cauza că încă la 3 martie, cînd poliția specială a forțat Nistrul pe gheață, venind în ajutorul Cocierilor, gardiștii au deschis ecluzele hidrocentralei de la Dubăsari.
La acea oră refugiații de pe malul stîng pichetau Parlamentul, iar alte forțe ale poliției erau mobilizate pentru a-l păzi...
Coșnița, 18 martie, ora 10.30. Noaptea a trecut în liniște. Oamenii se odihnesc, cu exepția lui Sergiu Eriomenco și Lilian Belibov, caporali în poliția specială, care stau de pază.
Alături au trei civili. Cine sînt? Voluntari. Din Coșnița? Nu, de la Chișinău. Gheorghe Z., lîngă el Ion Ivaschevici și Ion Grosu.
La întoarcere ne vine în întîmpinare un flux invers de refugiați în special femei. Stopăm pentru o clipă și o femeie ne dumirește că merge să-și vadă casa și să dea mîncare la vietățile rămase. Cîțiva moșnegi cioplesc haragi. Zi de primăvară.
Sursă: Sfatul Țării, Nr. —, 19 martie 1992, pagina 1, coloanele —.
