De trei ori pe an tata prindea crengi înfrunzite în parii de la poartă și pe la deregi. Asta se întîmpla de sfîntul Gheorghe, de Ispas și de Duminica Mare.
La Duminica Mare eu aduceam jumătate de sac de corovatică (salvie sălbatică) și altă jumătate cu cimburel.
Mama așternea aceste podoabe mirositoare în casa cea mare, le mai punea și în păretare, în teancul cu zestre.
Trei zile în șir pînă la Duminica Mare din acel an plouase. Furat de monotonia ploii ciobănești, am ațipit. Se făcea că a venit tata în ospeție. Era tînăr, înalt și frumos ca în tinerețea sa cînd mă trimitea să aduc frunzari. M-a mirat că-i fără de țolag și se mișcă iute, ca mai înainte. I-am turnat un pahar cu vin și a refuzat.
— Ți-ai schimbat gardul, nu-ți mai plăcea cel din ștachetă pe care l-am făcut împreună?
Ieși grăbit pe poartă. Și gardul cel de fier, trainic și bine prins în sudură, se lăți pînă în grădina vecinului.
Din depărtare auzii vocea tatei, blajină și nesupărăcioasă: «Ai uitat să-mi aduci frunzari, fiule»...
Sursă: Viața Satului, Nr. 21 (4738), 27 mai 1992, pagina 1, coloanele —.
