Ultimele zile poporul republicii noastre «s-a bucurat» de informație foarte săracă privind situația din zona de conflict armat, mai cu seamă de cînd la agresiune fățișă a procedat armata a paisprezecea a Federației Ruse. Tac ziarele, tace radioul și televiziunea, chiar dacă acestea din urmă zilnic ne aduc «vești proaspete», difuzate și ieri, și alaltăieri. Sporește neliniștea firească a mamelor, soțiilor și surorilor celora care se află la datorie, și apără demnitatea noastră ca popor. Sporește și neliniștea celora care își așteaptă rîndul să plece încolo, factor foarte nedorit și chiar periculos pentru oricare popor aflat în stare de război. Vacuumul format din cauza lipsei de informație se completează cu zvonuri care de care mai neverosimile, iarăși în defavoarea noastră. Ce se întîmplă?
Timp de cîteva zile am încercat și eu, stimați cititori, să aflu răspuns la această întrebare prin tentativa de a mă deplasa în zona conflictului. Joi, de la Ministerul Afacerilor Interne mi s-a comunicat că voi putea pleca «încolo» vineri. Vineri aceeași sursă «m-a sfătuit» să mă adresez Ministerului Apărării, care, cică, eliberează permisele respective. M-au dezamăgit și lucrătorii ministerului din urmă, declarînd că trecerea în zonă a reprezentanților presei ține de competența Ministerului Afacerilor Interne. Sîmbătă și duminică n-am avut cu cine discuta și a venit luni.
Deci, iată-mă din nou la Ministerul Afacerilor Interne. În cîteva minute obțin permisul rîvnit de cîteva zile și mă deplasez la podul de la Vadul-lui-Vodă. Pe malul drept sînt informat că există un ordin special de a interzice trecerea de partea cealaltă a Nistrului pentru toți reprezentanții presei, inclusiv acei care au permis din capitală. Nutrind un sîmbure de speranță că totuși mi se va permite să trec, mă dau puțin la o parte și caut să leg capăt de vorbă cu polițiștii. Zadarnic. Ordinul trebuie executat întocmai. Nu-mi rămîne decît să caut a afla cîte ceva de la bărbații și femeile care vin «de acolo».
— Sînt de la Doroțcaia, vreo șaizeci de case din sat sînt distruse. Au rămas acasă mai mult bărbații. Jumătate de sat se află în mîinile gardiștilor și cealaltă — în mîinile flăcăilor noștri...
— Sîntem de la Coșnița. Auzim împușcături frecvente îndepărtate. Totuși, majoritatea populației s-a refugiat.
Iată ce am putut afla, stimați cititori, de la trecători. Mai fiecare interlocutor se eschiva să-și spună numele. Pe pod trec încolo și încoace zeci de oameni. Și mai intens circulă transportul auto. Ți se face impresia că e pace. Dar e de ajuns să nimerești cu privirea asupra blocurilor de beton armat și a polițiștilor și-ți dai seama că te afli în preajma zonei de război.
Luni am fost primul ziarist care a încercat să treacă podul de la Vadul-lui-Vodă. Apoi a sosit și un jurnalist de la radioul național. Am rămas cu gura căscată, cînd am văzut că acestuia i-au permis trecerea și am luat-o din urma lui. Chiar am ajuns în celălalt capăt al podului. Dar... El a trecut și al doilea post de control, iar eu am fost întors. Abia după aceasta am fost informat că, potrivit ordinului, pot trece doar jurnaliștii de la radio și televiziune (colaboratorii «Mesagerului»). Mai tîrziu în situația mea s-au pomenit și doi ziariști din România, însoțiți de Ion Mija. În zona conflictului așa și n-am mai ajuns...
Deoarece n-am reușit să aflu de la cine vine ordinul amintit de atîtea ori, vreau să adresez Ministerului Afacerilor Interne cîteva întrebări, care, intuiesc eu, îi preocupă și pe cei peste 90 mii cititori ai săptămînalului «Viața Satului». Dacă se consideră că ziariștii ar putea divulga careva taine militare, firești în situația de la Nistru, de ce unii sînt în favor, iar alții — nu? Cum e asigurată păstrarea tainei militare, dacă la comisariatele militare mai lucrează ofițeri ai fostei Armate Sovietice, aceștia fiind foarte bine informați în multe privințe? De ce unii flăcăi de-ai noștri trebuie să alerge zile în șir pentru a fi înrolați în unitățile de voluntari și li se refuză în timp ce voluntarii care veneau «de acolo» afirmau că au nevoie de ajutor? Presupun că răspuns ar putea da și Ministerul Apărării, căruia îi sînt subordonate comisariatele militare.
Sursă: Viața Satului, Nr. 21 (4738), 27 mai 1992, pagina 1, coloanele —.
