Zadarnică ne-a fost speranța. Pe unde ne prefăceam a nu înțelege, pe unde ne mai lăsam călcați pe bătătură; scuipați pe un obraz, zîmbeam strîmb, întorcîndu-l și pe celălalt pentru a fi batjocorit. Plîngeam tăcut, îngropîndu-ne tații și feciorii secerați în floarea vîrstei de bestii cu ochii injectați de băutură. Ne ștergeam unii la alții ochii, apoi încercam să arborăm un aer independent și binevoitor — și toate acestea mereu sub povara speranței că va fi odată și odată bine pe pămîntul acesta al nostru; că vom scăpa de tot soiul de frați nepoftiți, mai mășcați și mai mărunței.
Aveam de fapt și anumite temeiuri pentru o așa speranță încăpățînată. Căci cu mare greu, dar straiele de gheață în care am fost ferecați fără a ni se cere consimțămîntul prins-au a se topi și legendara noastră gură de rai a început a se apropia de mofturoasa și sătula Europă, care a binevoit să ne încurajeze pe calea democratizării și suveranității.
Căci ne-am ales între timp cu limbă dulce, alfabet, stemă, tricolor; cu un loc la marea adunare a popoarelor lumii — și toate păreau să meargă bine în grădina reînnoirii noastre.
Dar s-a dovedit că n-am putut stîrpi rădăcina răului; călcată de noi în picioare ea s-a pitulat, s-a îngropat mai adînc în pămînt. Și și-a așteptat ora.
Așa se face că ne-am pomenit peste noaptea visării senine cu grădina plină de floarea veninoasă a separatismului. A rodit din plin, a rodit amarnic de bine pentru cei cu copite care s-au și năpustit nestăvilit încoace, ademeniți de izul de sînge de om.
Azi e război în țara Moldovei. Cuvîntul acesta a planat demult deasupra trupului schilodit al unui fost stat mîndru ce se tot întindea de la munții cărunți și sălbatici ai Carpaților pînă la împărățiile argintoase ale pelinului spălat de aerul mării; acum el s-a avîntat ca un uliu în realitatea noastră de azi.
Merge război în Moldova, praful de pușcă se așează tot mai departe și mai departe peste sate și grădini. La Nistru a fost înjunghiată crud, nemilos, Țara. Și acolo ard ca macii roși inimile celor mai viteji fii ai pămîntului nostru. Acum ori niciodată! Să lăsăm la o parte îndoielile, să nu ne mai ascundem nehotărîrea și nimicnicia prin slove fățarnice; să nu ne mai umplem sufletele cu nădejdi sterile izvorîte din frică. Da, într-adevăr, un popor care nu se poate apăra — la ce bun mai trebuie pe acest pămînt? Pentru a înmulți rîndurile sclavilor, ale trădătorilor de neam și ale lingăilor?
Lăsați poporul să se ridice în picioare. Lăsați-l să se apere de dușmani. Dreptatea e de partea lui.
Deci și Dumnezeu e cu el.
Sursă: Viața Satului, Nr. 21 (4738), 27 mai 1992, pagina 1, coloanele —.
