Multe, foarte multe am văzut eu în cei aproape 80 de ani trăiți pe pămînt. Am îndurat și foamete, și război, am avut și zile de pace cu masa plină de bucate, însă nicicînd nu m-am gîndit că îmi voi toarce ultimele zile ale vieții într-o atmosferă de chin, batjocură și fărădelegi, cînd forțele ostile imperiale încearcă din nou să calce în picioare demnitatea și mîn[dri]a [n]oastră națională.
Oricît s-ar stă[rui] el, fostul nostru «frate mai mare», să ne convingă că cele ce se întîmplă acum în stînga Nistrului nu e politica oficială a conducerii Federației Ruse, fățărnicia lui șovină se vede de la o poștă. Mai mult ca atît, dl Boris Elțin nici că a încercat să pătrundă în sensul durerii poporului meu, exprimată în mesajul domnului Mircea Snegur, adresat conducătorilor de stat ai țărilor lumii. Al[tm]interi cum se poate califica poziția lui în această privință?
Sînt de părere că cupa răbdării noastre s-a umplut de-a binelea. Destul cît ne-am închinat, umilit, înjosit în fața separatiștilor. Dacă în timpul de față Moldova noastră nu dispune de o armată națională bine instruită, care ar putea da riposta cuvenită «intern[a]ționaliștilor» din stînga Nistrului, consider că e cazul să cerem ajutorul unor forțe străine, cum ar fi cele franceze, engleze, americane. O altă ieșire din situația creată eu nu vă[d]. C[ă]ci, la urma urmei, cît pute[m fi c]ălcați în picioare?
Sursă: Viața Satului, Nr. 21 (4738), 27 mai 1992, pagina 1, coloanele —.
