Auzi, mamă din București, aici, pe malurile Nistrului, fiii neamului românesc plătind cu viața lor, apără viața fiilor tăi. Ce ai făcut iubita Mamă pentru cei din tranșee?
Vreme rece. Abia am intrat în linia întîi cu grupul reprezentanților Frontului Popular Creștin Democrat, care aducea îmbrăcăminte și alimente pentru polițiști și voluntari, cînd în dispozitivul defensiv românesc a pătruns un camion de mic tonaj, cu un drapel alb. Nu i-am dat nici o importanță, crezînd că face parte dintr-o regulă nescrisă, de a fi lăsat în pace de gurile de foc din ambele tabere. Avem prieteni printre combatanți. Ne-am strîns mîinile și ne-am îmbrățișat în tăcere. Știam toți de ce, mai trecuse o zi și eram din nou toți împreună. În jurul meu, oșteni din oastea cea mare a țării, aici, la răsărit de țară, de pe vremea lui Decebal și Ștefan cel Mare și pînă azi și pînă în vecii vecilor. Cum dorm pruncii neamului românesc în Maramureș și Banat? Dar în văile Carpaților? Mamele plouă deasupra lor roua cîntecului de leagăn. Și la Chișinău și la Iași. Numai că la hotare oștenii țării stau de strajă cu prețul vieții lor. Înțelegeți, mame și tați, că liniștea pruncilor din leagăn și a flăcăilor voștri se datorează zidurilor din trupurile vii ridicate tot de fiii acestui neam, aici, pe malurile Nistrului? Vă rugați în fiecare dimineață și seară pentru ei? Nu vă atinge frigul nopților de veghe din tranșee? Nu vă înspăimîntați la gîndul că nu vor mai rezista? Un popor, pentru a opri stihiile războilui să nu se prăvălească peste rîuri și munți, peste mormintele străbunilor și peste pruncii din pîntecele mamelor, trebuie să se apere la marginile sălașurilor sale. Dar iată, camionul cu drapel alb se apropie de sectorul comunei Coșnița, de sub controlul combatanților români, îl depășește, se apropie de cel controlat de cazaci, apoi se îndreaptă spre liniile de luptă ale mercenarilor. Îl întreb, alertat, pe unul din ofițerii români, ce se întîmplă. Vom afla peste cîteva minute. Zeci de case au fost distruse de cazaci. Camionul e al statului. Da, e limpede, cazacii au acceptat să ne întîlnim pentru tratative, la jumătatea distanței dintre ei și noi. Trei ofițeri români și un reporter cu o cameră de luat vederi pornesc spre pozițiile cazacilor. Întreaga unitate militară supraveghează orice mișcare, gata să își protejeze ofițerii. Dinspre sat mișcări suspecte. Alarmă generală. O căruță cu doi cai, din sat, se îndreaptă spre locul de întîlnire al ofițerilor români și cazaci. Românii sosiseră primii. Cazacii înaintau spre ei concomitent cu căruța. Ofițerii români sînt preveniți prin radio să nu mai înainteze. Doar cîțiva pași și trecînd dincolo de linia orizontului, nu ar mai fi rămas în raza de vizibilitate a unității pe care o comandau. Căruța și cazacii dispărură ascunși de colină. Am gîndit, recunosc, că e vorba de o posibilă diversiune pentru capturarea ofițerilor români. Lungi au fost minutele de tratative. Căruța, cu ofițerii români mergînd pe lîngă ea, se apropia de baza fortificațiilor românești. În mod surprinzător ofițerii români nu mai răspundeau la apelul radio din bază. Cine erau căruțașii? Aveau armament, iar ofițerii români erau scuturi vii? În război totul e posibil. Dar totul s-a sfîrșit cu bine. Țăranii români, văzîndu-i pe cei trei ofițeri români înaintînd singuri pe cîmpul de luptă, spre cazaci, au pornit și ei pentru a-i însoți. Mercenarii vor fi trecut cu adevărat prin clipe de mare îngrijorare. Au pe conștiință viețile sătenilor și gospodăriile distruse. Țăranii erau de aici, de acasă, de lîngă mormintele bunilor și străbunilor noștri. Mulți dintre ei au pus mîna pe arme. Iată-i pe cei doi din căruță sfidînd moartea, moartea fiind similară cu cazacii. I-a sfidat cu o nepăsare legendară, tocmai prin simplitatea gestului lor. Ce s-a discutat la întîlnirea din mijlocul cîmpului de luptă? Ofițerul cazac a dat glas posibilității că unii cazaci să fie lăsați să plece din Republica Moldova. Fără arme, i-a replicat ofițerul român. Fără arme. Dar să ni se aprobe să trecem prin Țara Dubăsarului. Iisuse Hristoase, pentru cazacii ruși peste tot pe unde pun piciorul este țara lor, iar în vecinătate, raionul Dubăsari este Țara Dubăsarului. Au călcat la Tiraspol și dimpreună cu minoritarii ruși de aici, sprijiniți de Moscova încearcă să croiască o țară moscovită. De o parte și de alta a Nistrului. Apoi mercenarii, la cuvintele unui delegat rus din Tiraspol, au uitat subit de plecarea lor, șuerînd amenințător în numele așa numitei republici nistrene. În dispozitivul defensiv românesc pătrunde un grup de fete descin[…] direct de la Columnă, în costumele noastre dacice și protejate de zidurile de piatră din apropiere, au început a da glas cîntecelor noastre românești. S-a încins o horă pe cinste. În tabăra cazacilor năucire. Sub țeava mitralierelor și tunurilor oștenii țării jucau. Oare de cînd? Greu să ne aducem aminte. În urmă cu două mii cinci sute de ani pe vremea lui Herodot, tot aici pe malurile Nistrului și în toată Transnistria arau și se îmbrăcau și jucau precum în fantastica horă din fața noastră. La un moment dat fetele au îngenunchiat și au atins cu sfială pămîntul. E sfînt. Păstrează, etajate, de-a lungul mileniilor, osemintele bunilor și străbunilor noștri și ale fiilor neamului românesc de azi. Pămîntul e sfințit și de sîngele lor. Malurile Nistrului sînt rană vie, rana din coasta răsăriteană a poporului român. Apoi fetele au plecat dispărînd degrabă. Oștenii s-au organizat pentru schimbul de noapte. A început burnița. Frig. Și ei, pe cîmpia Nistrului, în cîmp deschis, zidirile vii ale mîntuirii neamului omenesc.
Sursă: Țara, Nr. 16 (86), 14 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
