Nu, nu, de data aceasta și la această rubrică nu voi «pune la punct» pe nimeni (inclusiv pe mine însumi), nu voi cere socoteală nimănui, nici măcar «răilor» de «nomenklaturiști» din cei vechi și noi, nu voi prognoza cu multă «subtilitate» (pentru că foarte multe lucruri sînt și așa la vedere și «subtilitatea» constă doar în efortul elementar de a le vedea la timp), nu-i voi cere «socoteală» nici unui «băiat bun» ca Oazu Nantoi, Andrei Vartic..., deși o merită și o merită demult, nici președintelui, și nici guvernului pe care îl dirijează nu se știe pe unde și spre ce împreună cu un mare specialist în toate domeniile economice și care încă se pare că (dacă numai nu se face a nu...) nu prea face diferență dintre liberalizarea prețurilor din manuale și harababura socială (spre binele însă a cinovnicimii obișnuite să comande și să nu dea socoteală) pe care a declanșat-o în viață ridicarea administrativă a prețurilor într-un mediu economic eminamente monopolist și ostil reformelor — nu, nu voi face-o. Nici măcar nu vă voi spune ce impresie extraordinară cred că a făcut cuvîntarea dlui Gheorghi Gheorghici asupra rusofonilor care se întrebau mereu cu groază și bănuiesc cu panică în ochi... «Cito on govorit?...» și evident asupra polkovnikului general Ruțkoi și asupra democratului de conjunctură și șovinului ca esență Stankevici încît au șters-o imediat la Moscova pentru a... Nu, nu voi... Vă voi relata, voi încerca să vă relatez cu cît mai multă fidelitate (în raport cu propriii mei ochi) cum am fost, da, la... război. Paradoxal, dar miercuri a doua zi aveam să citesc că în horoscopul nepalez, pînă și în acesta, mie, un capricorn cam incert, mi se rezerva favorabil o deplasare. Deci întîmplarea a fost să fie o deplasare pe front. Nu iau cuvîntul în ghilimele numai fiindcă se trage (aceasta o spun acum, după...), există combatanți și se suportă pierderi adică și se moare. Adevărat, în ziua în care am fost, acolo unde am fost, slavă Domnului, nu s-au înregistrat nici un fel de pierderi, nici un fel de răniți (se pare că cineva își fracturase ușor laba mîinii cînd sărise nu tocmai îndemînatic din tranșee, i se învinețise, dar fiindcă pe aproape nu era nici un fel de asistență medicală și băiatul părea vesel, cazul s-a consumat fără prea mare vîlvă)... S-a tras răzleț din partea adversă dar «nu s-a lucrat ca ieri și chiar ca azi dimineață». S-a tras după orele 15 cînd se convenise încetarea focului dar pînă la ultima instanță de informare s-a ajuns sub forma «a fost liniște, nu s-a tras deloc». Pe drum spre Coșnița sîntem opriți de mai multe ori. Ni se cere extrem de amabil, chiar cu zîmbet (nu exagerez și nu pun note —relatez imparțial) să prezentăm actele, se examinează cu maximă atenție, «unde plecați, cu ce scop sau treabă», ni se verifică locurile în care într-un automobil se poate tăinui ceva. Ni se prezintă scuzele de rigoare. Faptul surprinde ușor. Eram obișnuiți cu anumită atitudine a unor milițieni... E vorba însă de polițiști și, probabil, că de polițiștii care ne vorbesc limba «sînt de-ai noștri». Atitudinea ne dă și mai mult un sentiment derutant de siguranță și nerăzboi, întărit de peisajul pașnic prin care ne deplasăm. Nu, nu e vorba de hăbărnicie, de infantilism: ai în inimă necesarul simț de neliniște, de pîndă... Andrei Baștovoi, deputatul care stă pe bancheta din față, alături de șofer, și care «mai fusese», își amintește apropo de casele de vară (vilele) ca niște cuiburi de ciori pe lîngă care trecem, de voluntariada din '90 cînd, aflați cam tot prin locul respectiv, cineva, neavînd ce face își dădu cu părerea că toate vilele și toate loturile «acestea» «strică ecologia», după care, din același neavînd ce face, șotiosul V. Berlinschi îl puse imediat (pe la 4 dimineața) la curent cu «respectivele nereguli» ecologice pe președintele comisiei parlamentare de profil. Acesta i-a ținut supărarea se pare că jumătate de an. Bunul și bonomul nostru Gh. Gavrilă Copil (deschis și sincer ca un copil) scrutează împrejurimile cu (așa cum mi s-a părut) o anume nostalgie. Șoferul conduce cu atenție și siguranță, fără urmă de îngrijorare. Aurelian, colegul nostru, vesel, fire caldă și curioasă, ascultă, spune. Mergem «într-acolo», pe front... Trecem podul peste Nistru. Într-un loc terasamentul acestuia este răvășit de explozia unei mine, ceva mai încolo vom da de urmele unei mașini arse... Pereți ciuruiți de gloanțe. Dar nu, nu, neliniștea nu sporește. Sîntem iarăși opriți la un post de control. Aceiași polițiști «de-ai noștri» amabili dar foarte atenți, profesioniști. Sentiment de așezare și siguranță. «Oameni de aur», face spontan dl Gavrilă Copil. Pe acest «oameni de aur» spontan și vorbit în surdină, aproape pe șoptite, avea să-l repete de mai multe ori pe parcursul întîlnirilor pe care le-a avut cu polițiști, voluntari, oameni de prin părțile locului. Repet, era o reacție spontană și trebuie să vă spun că perfect corelată cu sentimentul pe care îl inspiră oamenii de pe poziții, de la posturile de control, «băieții» de pe tanchete, din ele, de lîngă ele. În Coșnița se văd oa[meni], pe ici-colo circulă cîte un biciclist. Gloa[nțe] de calibru mic și mare pe pereți, ziduri, c[…] acoperișuri pulverizate, urme de arsură. Se[n]timentul de război lipsește. Probabil că […] nu aș fi știut că găurile din pereți, ziduri […] de ce sînt, le-aș fi luat ușor drept urm[e de] cuie, de lespezi desprinse. Cîmpurile p[…] bine îngrijite sau pur și simplu se afl[ă în]tr-o fază vegetativă latentă. Iau un si[mplu] șanț de scurgere drept tranșee. Drumul p[us]tiu, se întunecă de ploaie, mai trecem pe l[a] un post de control. Pămîntul e același c[…] dincolo. Aceeași amabilitate a posturilor[…] mai zgîrciți la vorbă. Ajungem la statul-ma[jor], mai exact la locul unde se află. Geamuri sp[arte] de gloanțe. Se probează niște tanchete, de[…] niște transportoare blindate. Nici unul n[ou]. Jerpelite. «De unde le-ați găsit?». Cel într[ebat] rîde, înțelegînd la ce ne referim: «În Ni[stru] stăteau la murat... Ehe, dar la nevoie m[…] is bune». Într-adevăr, la nevoie și racu-i pe[ște]. Se pare însă că «băieții» noștri sînt intr-ade[văr] foarte tineri și plini de viață, le știu cu adev[ărat] valoarea și mai ales știu să le manevreze. A[f]lăm că aici s-a regăsit un echipaj complet c[are] a luptat în Afganistan. Îi vedem taman un[…] probează se pare un transportor pe care l-[au] reparat... Schimbăm niște vorbe: sigur[…] nici urmă de încrîncenare. Vorbim ca și c[um] ne-am afla la o fîntînă. Sentimentul ac[…] de cotidian și natural îmi interzice să scot c[ar]netul și să le notez numele. Îmi notez […] impresia pe care acum o traduc prin cuvin[tele] dlui Gavrilă Copil: «Oameni de aur». S[…] apoi cu doi polițiști din Chișinău. Sînt ve[niți] de pe poziții. Fac cu schimbul. Au fost rid[icați] pe alertă și trimiși. Nu sînt supărați. Nu. S[înt] la datorie... Între timp, Andrei revine d[…] ce tratează să ni se dea o mașină de înso[țire] pe poziții. Este se pare singurul deputat c[are] a fost aici în ultimele zile. Și după cîte […] înțeles nu numai a fost dar și l-a adus c[…] pentru anumite discuții cu oamenii pe N. C[os]tin, primarul capitalei. Acesta le-a a[…] combatanților de pe poziții singurul bin[oclu] pe care se pare că îl aveau și o lunetă... Sîn[tem] strigați. Pornim. Același sentiment biza[r de] nerăzboi. Parcurgem cu acest sentim[ent] distanța pînă la poziții. Automobilul de po[liție] care ne însoțește oprește într-un fel […] adîncitura săpată pentru trasportoare (m[…] văd pe poziții). Aici stau și «băieții» car[e] sînt de gardă. Pozițiile sînt săpate în plin c[…] arat. În zare — o livadă tînără. Acolo se a[flă] «inamicul». Nici un sentiment de război[…] dreapta se află Doroțcaia, Pîrîta. Sîntem î[ntîm]pinați cu multă bunăvoință, deși la înc[eput] cîte unul se pare că ne cîntărește. Apoi […] se va topi. «Sîntem de-ai noștri». Nedor[miți], nebărbieriți după o noapte de tranșee. «[…] au lucrat tare, azi nu, puțin de dimin[eață]. Acum parcă-i liniște». Sîntem întrebați c[e e] nou «la oraș». Andrei are taman textul a[cor]dului convenit de cei patru pînă noaptea t[…] Citește. La început se ascultă cu fără […] multă atenție, apoi vin anumite puncte […] îi interesează. Concluzia: e bine că se c[…] soluții pașnice, dar nu se vor respecta. […] urmă acordul e prea fistichiu și fragil. D[rept] răspuns dinspre livadă se aude o împușc[ătură]. «Lunetist», mi se precizează. «V-ați o[biș]nuit?». «Da, cu toate se obișnuiește om[…] primul semn de război. Cît voi mai st[…] răsuna sporadic de partea cealaltă rafale [scur]te. Nu le acordă nimeni nici o atenție.
Văd binoclul așezat alături de cineva. […] tentează să-l iau. E binoclul adus de pri[mar]. Încerc să privesc în zare. Nu prea izbutes[c…] disting prea mare lucru. Nu e binoclu m[…] Andrei continuă să explice. Schimbu[…] vorbe. Discuția se înviorează. Nici urm[ă de] frică. Toți tineri, extrem de tineri. «B[ăieții] din Batalionul 1 de Patrulare și Santine[…] 1. Un război care nu prea seamănă a r[ăzboi]. Iar rafale scurte. Cineva informea[ză …] centru prin emițător. «Lucrează bine?» […] numai că sîntem ascultați tot ce spune[m …] partea cealaltă... Cînd vor, ne bruiază[…] mijloc de comunicare (prin fir, de exe[mplu]) nu există. Notez cîteva nume dintre c[…] care stăm de vorbă. Nu vor. Le explic în g[…] că fără nume redactorul nu-mi pr[imește] materialul: «Ca anchetele pe care le fa[…] Rîd. Mi se prezintă: Noroc Viorel, se[…] Moțoc Cornel, sublocotenent, comandan[t de] companie, Levință Alexei, sergent, […] Petru, polițist, Boico Igor, polițist, Țîsta[…]riu, plutonier, Bunescu Vasile, sergent m[…] Sadovnic Nicolae, sergent major, Stoian […] sergent major, Cebotar Anatol (V[…] plutonier. Aveam să aflu care era […] tristeței din ochii ce-i acoperea mome[…] veselie. Are doi copii și trăiește de mu[lt …] în niște condiții pe care personal nu […] aprecia decît pur și simplu mizerabile.
Dle primar N. Costin, există în ac[…] cît lumea destule posibilități pentru a […] un pic de bucurie și elementară sigura[nță. Re]pet, știu că sînteți un om de bună in[tenție]. În ultimă instanță faceți-o pe […]ilor obligatorii despre poliție. Faceți-[…]mai pentru acest om. Am putut să […] majoritatea polițiștilor angajați trăiesc […]ii extrem de precare. Sigur, pe toți […]-i puteți ajuta imediat... Dar măcar pe […] poate. Vă mulțumim anticipat...
[…]țiile continuă. Cînd mai vesele, cînd […]ste. Oamenii își dau foarte bine seama […]. «Nu vă e frică?». Mi se răspunde […] «Nu». Îi cred. În naivitatea mea, prob[…] mi-i frică nici mie, deși din cînd în […]ună împușcături răzlețe (de lunetiști), […]le de arme automate. «Oameni de […]etă în surdină dl Gavrilă Copil. Dorim […] linia de tranșee. Profil mediu. […]ră. Pe jos — paie. Sîntem întîmpinați […]voință și căldură. Nici un fel de fereală. [«Oam]eni de aur...». Mă uit plin de curiozitate […]e cu respectiva «fortificație» — nimic […]urele pe care le aveam despre elemen[…]ui război. Prea simplu. «Rezistați?» […] fără să vreau. Omul inspiră prea multă […]re de sine, siguranță ca să mă facă să […]-am întrebat spontan. «Dacă vin cu arme […]le — cît aveți muniție, da. Dacă însă o […] în greu — nu.» Mă ridic puțin. Privesc […]re. Întreb ca «mare militar», sigur că […] o întrebare plină de «competență»: «[…] întîia se află mai înainte?». Mai mult […] decît întrebam. «Nu, e aici. E asta...» […] așezat pe brațul de paie din tranșee. […Gav]rilă Copil vorbește deja cu «Doamne...». […]e de uimire și îngrijorare. Ne luăm apoi […] bun. Cu căldură. Ni se spune să mai […]. Oameni tari dar cam lăsați de izbeliște, […]ni de aur dar lăsați de izbeliște, oameni […] simț perfect al datoriei dar prea irațional […]... Pot face minuni. Nu se tem de nimic, […] lupte, pot să lupte cu oricine, sînt […]ri excelenți... Sînt sentimentele pe care […]-am «notat» în simțire, la despărțire. Mer[gem] pe pozițiile de la Doroțcaia. Sîntem opriți […] ori. Ne sînt verificate actele, mașina. […]și amabilitate, aceeași severitate în con[…]. Ajungem. «Noroc...», «Noroc...». Zidul de […]rigada de tractoare poartă semne de […]. Ni se arată bucăți de proiectile […]an» și un glonte de calibru mare acoperit […] cămașă suplimentară de plumb sau cu […] asemănător. Cineva spune: «Îl fac la [Tiras]pol. Nu-i satură dracul. Zidul îl străbate […]rtia». Începe să bureze. Glume. Toți […]. «Înarmați bine și cu ei se pot face orice […]ni», îmi trece «gospodărește» prin cap. […]ant, eu aș avea calmul lor?... Dau cu […] de doi flăcăi aproape băiețași. Unul de […]19 ani, celălalt — și mai tînăr și radios nevoie […]. Mă adresez cu siguranță celui mai mare […] a făcut milităria. Nu, sînt ambii voluntari […] Sîngerei. Cînd îl întreb pe cel mai tînăr […]le, cum îl cheamă, rîde și-mi spune: «Nu […]pun c-o să scrieți și ai mei o să mă caute. […] bine așa...». «Mai», fac și eu. Împărțim [alime]ntele aduse din partea Frontului. Sigur, […] sînt icre negre. Deși, n-ar fi rău. Știu cum […] hrăniți și în ce condiții sînt chiar cazați […] de dincolo. Nu, nu e vorba de mîncare. [Nime]ni nu vorbește de ea. Poate că doar eu, […]. Și totuși este absolut necesar să se [organ]izeze alimentarea de campanie, strictă și […] fonduri centralizate. Da, oamenii din [îm]prejurimi, de dincolo de Nistru au grijă.. […]. Prinde să se întunece. Sîntem sfătuiți […] pe un anumit spațiu deschis să mergem cît [mai] repede. Ne despărțim cu același sentiment […]am fost la «ai noștri». «Mult noroc!» [«Oa]meni de aur!». Dl Gavrilă Copil stabilește […] ușor contactul cu oricine. Nu se poate […]. Orice e românesc, de dincolo de Prut […]e simpatizat și primit cu dragoste și deschidere. Și dl Copil e cald și simplu, natural […] copil. «Ajutați-ne, spuneți-i guvernului […], acestui Iliescu să nu se mai teamă atîta, […] în toată firea — nu, nu-l mai considerăm [comu]nist sau cum i-o fi zicînd. E român […]?, și-l doare și pe el pămîntul. Ajutați[…] niște... lemn, așa mai bun, aveți pis[toale-]mitraliere foarte bune. Dar lemn ceva […] treabă, mai greu. Nu trupe. De luptat […] noi. Ne trebuie cu ce. Poate Vartic e […]olob cu tot neamul lui de vartici. Noi […]...» Cel care-i vorbește dlui Gavrilă Copil, […] vesel, ne strînge mîna și ne spune fără […], ca o gazdă dornică de a nu fi uitată: […] veniți pe la noi... Mai...» trage adînc fum […]. «Aveți grijă să treceți în mare viteză […]ceea». Ne arată: «Trag din cealaltă parte […]». Un sat divizat în două tabere. La […] dăm de un alt șir de tranșee. Localnici. […] greu să cred că nu sînt militari. Nu, […] doar cu armata făcută. Ne-au oprit […] controlul de rutină. Sînt amabili dar [contr]olează mașina în amănunt. Între timp […] oamenii din tranșee. «Sînteți din Roma[…] «Nu, eu nu». «Vorbiți parcă mai […]. «De ce mai altfel?» «Ei, noi ne-am […] limba... Ne-au stricat-o...». Face cu […] înainte...
[Încer]c să glumesc: «Vă e frică de români?» [«]Mănîncă oameni?» Altul: «Cît de răi […]ceea dar nu-s mai răi ca aiștia». Altul: […] mai bine ne-ar ajuta cu arme: uite […] cum îi înarmează și ne bombesc cu […]». Problema cu armele, cu mijloacele […] și nu cu «pușcoace» se pare că e [în]tre marile preocupări. Și are de ce. Și […], elementar, nevoie de un instrument cît de păcătos dar adecvat... Plouă. Se tace. Parcă am fost pe front și parcă nu. Mi-amintesc de o frază rostită de cineva dintre polițiștii de pe poziție, într-un context mai general și apropo de dotare, de organizare, profesionalism, responsabilitatea reală a celor care i-au trimis pe acei oameni pe poziții: «Cineva parcă se joacă de-a «Zarnița»... O «Zarnița» unde se moare, adaog în sinea mea...
* * *
Am ajuns seara. O ploaie rece. În oraș — alte dimensiuni. Cum au stat oamenii în tranșee, în cîmp liber, sub ploaie, la cîteva sute de metri de «ceilalți»?... «Oameni de aur». Sînt... Am prins o parte din conferința de presă a președintelui, a doua zi am auzit alte secvențe. Senzație de neinformare, de fals, de spectacol peste capetele oamenilor, de iresponsabilitate, de batjocură... Vorbe, vorbe scoase cu efort enorm. Vorbe. Mor oameni, dle Snegur. Mor cu gîndul simplu că «sau noi, sau ei». Ai promis multe. Nu realizezi decît promisiuni. De ce crezi, dumneata, că «ceilalți» nu pornesc o ofensivă masivă? Ce, se tem de?... Se joacă de-a pisica și șoarecele. Trag de la distanță. Senzație de spectacol. Se așteaptă ceva. Ceva ce se așteaptă obținut pe alte căi. Dacă nu se va obține se va apela... Cu echipamentul, cu dotarea pe care o avem, cu cadrele de care comandă (nu comandă) sus noi nu vom rezista. Vom pierde oameni. Nu e vorba de panică de tranșee. Repet, nu am observat nici o urmă de frică sau de bravadă. Un extraordinar simț al realului. Va fi o crimă dacă se va proceda cum s-a procedat pînă în prezent. E bine să înceteze orice urmă de improvizație, de joacă cu destinele cuiva. Această palmă de pămînt românesc i-a suferit pe prea mulți pentru ca pînă la urmă să mai fie trecută printr-o baie de sînge din cauza cuiva care promite, rostește vorbe, se angajează, face șiret din ochi, face state, face angajamente, consecințe, destine, face... nimic. Cine ne-a băgat în harababura de astăzi?... Să facem o necesară distincție între calm și insensibilitate, între spirit de prevedere și elementara incapacitate... Ne fac americanii destinele? Foștii și noii nomenklaturiști ne fac destinele, viitorul? Ne dăm legați fedeleș cuiva? Pentru ce? Pentru niște iluzii de securitate fizică... «Oameni de aur»... Să nu ne batem însă joc de ei din incapacitate, inerție, proastă informare sau, lucru nu mai puțin grav, din iluzii... aproape mioritice. Securitatea noastră depinde numai și numai de capacitatea de-a ne-o asigura — noi, toți de aceeași simțire, indiferent de ceea ce gîndim uneori, vrem uneori... Așa e. Așa cred că e bine să facem acum... Plouă... «Oameni de aur»...
Sursă: Țara, Nr. 16 (86), 14 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
