S-a zis că poetul nu are de[s]tinul menirea să viseze și să in[te]rpreteze tîlcul viselor. El ar [fi] prin definiție omul care vi[se]ază. Faptul că i se cere să [fi]e și vizionar îi prelungește […]oar organic calitatea de visător.
Visînd, el vede realitatea [î]n «icoane» mai dulci, în imagini frumoase, sclipitoare sau chiar fantastice care atenuează tristețea, sentimentul că totul este trecător și supus legilor destinului. Oricum, așa cum spunea Nietzsche, această «divină comedie» a Vieții cu tot infernul ei nu apare în ochii lui doar ca un joc de umbre: el însuși este actor al scenei lumii, trăiește și suferă pe ea. Fiorul tragismului se strecoară în însăși senzația iluzoriului. Vrînd-nevrînd poetul descoperă, cu nelinștie interioară, neliniște de natură metafizică, acel nod al contradictoriului din lucruri, care este anume nodul tragic.
Eminescu trăiește deosebit de adînc descoperirea acestei rațiuni ultime a lumii, proiectînd motivul vieții ca vis într-o viziune intens colorată ontologic: «Ca vis al nopții-eterne e viața lumii întregi». Sunt foarte dese, la poetul nostru, asemenea pătrunderi pînă la «sîmburul lumii», în care sălășluiește contradictoriul, adică unde ființarea este adunată într-un singur ghem de contrarii care se provoacă și se tensionează reciproc. Ele se constituie într-un principiu structurant al universului său.
Omul eminescian este prin excelență un om tragic.
Or, tragismul nu este decît conștiința existenței unei ordini universale sub semnul destinului și al limitelor care se pun în calea realizării de sine a omului. În fața acestuia care depune eforturi disperate de cunoaștere lumea își închide sensurile, le în-cifrează, le codifică. La Eminescu, lumea ia, astfel, formă de «carte tristă și-ncilcită». Cel ce se apleacă asupra foilor ei obscure mai mult o-ncifrează decît o des-cifrează. Astfel, între poet și lume se cască o mare prăpastie, căci imaginea ei ultimă e căutată cu un vitalism fervent, cu o adevărată sete de Absolut.
Tragismul este intensificat de descoperirea terorii timpului, care instaurează fiorul rece al neființei. «Căci Moartea este timp, este Timpul. Și această viziune își va reflecta umbra asupra spiritului lui Eminescu și al poeziei sale», precizează Rosa del Conte. Timpul va actualiza în conștiința poetică factorul devenire, generator de neliniști și melancolii între «clipa cea repede ce ni s-a dat» și veșnicia ca durată infinită. Timpul cosmic, cel în care trăiește «nemuritor și rece» Hyperion, provoacă și stimulează progresiv drama existențială a lui Eminescu, producînd un flux elegiac devastator, pe care criticul cuban Salvador Bueno îl crede de o forță inegalabilă în context european.
Schema impusă de tradiția, conform căreia Eminescu ar fi un «pesimist», este sfărîmată de însăși prezența acestui om tragic în poezia eminesciană. «Artistul tragic nu e pesimist, el spune da la tot ce e problematic și teribil...» Este precizarea prețioasă a lui Nietzche care ne ajută să înțelegem mai bine adevărata esență a viziunii autorului Luceafărului asupra lumii.
Perspectiva zilei de azi, absolvită de sechelele vechii mentalități, ne oferă imaginea omului eminescian care nu se cufundă într-un întuneric al neștiinței, străluminat numai de anumite dezvăluiri gnostice și — cu atît mai mult — contopindu-se mistic cu nirvana buddistă (în care săvîrșește renașterea inițiatică): e omul tragic mereu depășind limitele, mereu distanțat de «cercul strîmt» și proiectat în infinit. El susține un dialog discontinuu cu Absolutul. Iar principalul obstacol ontologic care este timpul îl va trece prin regăsirea timpului originar, sacral, care izvorăște din el însuși. Cultul omului natural, organic, recuperat din spațiul sacru, îl va ajuta să trăiască continuu un timp atemporal, timpul hyperionic. Accentul eroic, surprins de Rosa del Conte, întregește imaginea omului tragic eminescian, care este al închiderilor ce se deschid, al unei porniri ascensionale care niciodată nu este curmată, căci se reia la infinit.
Întreaga creație eminesciană proiectează o unică viziune sub specie totus mundi, susținută de o insațietate a absolutului, pe care limitele (și conștiința existenței lor ca atare) n-o prejudiciază prin nimic. Tragicul alimentează acest irezistibil din ființa eminesciană neîngrădit de pragurile existențiale descoperite din începuturi: «toate-s nimica», «ca prăzi trecătoare a morții eterne», «Și multe dureri-s, puține plăceri», «decît un vis searbăd mai bine nimic», iată șirul sentințelor din Mortua est.
«Nu se va înțelege niciodată poezia eminesciană dacă nu i se va surprinde accentul eroic care e tot mai îndepărtat de convulsivul titanism romantic — de răzvrătirea satanică» (Eminescu sau despre Absolut, Cluj, 1989, p. 132).
E un accent departe atît de eroismul pasiv budhist cît și de eroismul activ al titanismului romantic de esență byroniană sau hugoliană: e accentul eroic al omului tragic ce se proiectează mereu în Absolut.
Eminescu va vorbi adesea despre un șir fenomenologic, despre o ordine parcă dinainte determinată, despre un theatrum mundi de mișcări automatizate ale umbrelor iluziei, trecătorului și zădărniciei (este binecunoscuta imagine din Glossă). Dar nicicînd aventura lui ascensională nu slăbește din intensitate. Nodul tragic nu este, la Eminescu, o abstracție, ci focar de trăire pasională sub semnul unei continuități nedezmințite a ascensiunii spre infinit.
Omul tragic eminescian este omul-deplin care adună în «nodul tragic» al ființei sale și neliniștea metafizică modernă și ataraxia stoică și nepăsarea budhistă și modelele arhetipale descoperite în inconștientul colectiv al ființei sale (el se identifică adesea cu Decebal, cu Ștefan cel Mare, cu Zamolxis, concepîndu-și o aură sacrală de «tînăr voievod»).
Drama existențială a poetului nostru are loc în cîmpul valorilor, căci, așa cum preciza Max Scheler, tragicul se mișcă în sfera raporturilor de valori, nu în sisteme mecanice: numai acolo unde există înaltul și josnicul, nobilul și comunul, putem întîlni ceva în felul întîmplărilor tragice.
Eminescu este în acest sens un poet de natură axiologică: valoricul (sacralul) este adevăratul axis mundi, principiu suprem de organizare ierarhică a lumii. S-ar putea spune tautologic că numai valorile valorizează existentul, îi dau realitate și sens.
Asemenea proiectări semnificante au loc dincolo de «șirul orb al vremii și-a lucrurilor lumii», dincolo de «oarba întîmplare fără-nțeles și țintă», care par a fi călăuza timpului.
Aceeași ascensionalitate valorică o asigură Eminescu — dincolo de «cercul strîmt» al pasiunilor terestre — în dragoste». «Farmecul sfînt» care străbate ființa, fondul «păgîn» lăsat de «părinții din părinți» dă expresie Cerului iubirii, mereu înalt și nobil și ferit de comun și josnic, ferit bineînțeles și de moartea care se infiltrează organic în «nodul tragic» atît de complex al dragostei-dor.
E, în acest sentiment ca și în toate pasiunile ascensionale eminesciene, întreg spectacolul (heideggerian) al ființei, în care voința (frica) de ceva determinat trece, așa cum observa Noica, în voință (frică) de nimic determinat. Omul tragic eminescian trăiește din plin această trecere dialectică.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 80 (17950), 13 iunie 1992, pagina 3, coloanele —.
