Grigori Maracuța, președintele «parlamentului nistrean», învinuiește statul român. Teatral, acuză, face afirmații grave, se vrea dezinvolt. Nu este. Ne aflăm la conferința de presă din ziua de 4 aprilie a.c. Pe canale șoptite află că în sală este un reprezentant al presei românești. Sînt arătat cu degetul. Mă aflu la Tiraspol, în inima așa-zisei republici nistrene din Moldova. Secera și ciocanul, tovărășia și mai ales marea minciună a fostului imperiu. Aici, cele mai aprige rămășițe ale comnismului, care este încă foarte puternic. Are arme și mercenari, dar și politicieni cumpărați de Moscova.
Conferința de presă se ține la sediul «guvernului». La ferestre - saci cu nisip, guri de foc și limba rusă cu bărbați fără suflet.
Cei prezenți în sală sînt reprezentanți ai posturilor de televiziune din Portugalia, Spania, Ceho-Slovacia, Franța, Suedia, Italia. România este învinuită de toate relele pămîntului și anume: Guvernul român a emis pretenții teritoriale asupra Nordului Bucovinei și Basarabiei de Sud. Cu o voce de tragedian Gr. Maracuța susține că de la Chișinău i-au parvenit din surse sigure știri că elicoptere și avioane românești au adus armament. Apoi, anunță patetic că nu înțelege ce au ocupanții români cu Transnistria. Pretențiile lui devin impertinente - la conferința miniștrilor de externe nu are ce căuta reprezentantul României.
Guvernul Moldovei este învinuit de escaladarea violenței, de întreținerea conflictului militar, de crime împotriva nistrenilor și de falsificarea unor puncte din Protocolul de încetare a focului. Situația expusă de Maracuța reprezentanților televiziunilor naționale nu corespund realității.
Pretutindeni prin oraș vezi amprenta comunismului «victorios». Chipul lui Lenin, sculptat în granit și-n marmură, pictat pe panouri de dimensiuni impresionante, steagul verde-și-roșu cu secera și ciocanul, străzi semipustii, atmosferă apăsătoare. În fața «sovietului suprem» - uniforme militare și mulți gardiști cu bicolorul cusut pe mînecă. La unitatea militară din Tiraspol aproape 400 de femei erau în așteptarea lui A. Rutkoi, vicepreședintele Federației Ruse. Așteptare nu zadarnică, 24 de ore mai tîrziu va fi primit în aplauze.
Mașina T.V.N.M. este înconjurată de femei. Dau semne de isterie, privesc cu răutate spre numărul mașinii și spre cei dinăuntrul ei. Cînd își dau seama că nimeni nu este român au început să «croncănească» împotriva românilor. Orice român își dă seama imediat cît de mult sîntem aici urîți.
Luăm masa la restaurantul Drujba - tristeți pustiitoare te mistuie la auzul unei viori și a unui pian; tristețea slavă, cea care l-a născut pe Cehov, Gogol, Tolstoi ... este zguduitoare.
Femeile tinere au intrat în democrație înaintea politicienilor și militarilor: în mini-jupuri și cu dresuri liliachii, pretinzînd că ele accelerează intrarea în Europa a Tiraspolului.
Pe ferestrele magazinelor - afișe cu îndemnuri din cele de al doilea război mondial care cheamă populația la apărarea Transnistriei. Nici o clipă nu te părăsește sentimentul că trăiești într-un timp atemporal. Merg în piața centrală a orașului, în mijlocul ei, pe un soclu de piatră, se află un tanc al «glorioasei» armate sovietice. O flacără eternizează memoria celor morți la o dată recentă pentru cauza comunistă. Lenin privește de la înălțimea lui spre Kremlin. Observ alte clădiri cu saci de nisip la ferestre. Plecăm din Tiraspol înainte de a se întuneca. Reprezentanții televiziunii ceho-slovace rămîn în oraș pentru a doua zi. Atmosfera din jur este și ea complice, îți spune că te afli pe un teritoriu unde se pot întîmpla multe. Nu te mai surprind desele filtre ale miliției și gărzilor nistrene.
Ajungem la ultimul punct de control al gardiștilor. Punctul este bine fortificat: mașini blindate, o mașină purtătoare de rachete Alazan și armamentul din dotare ultra-modern. De astă dată controlul este mult mai sever decît cel de dimineață. Legitimația mea de la România Liberă este pentru gardiștii nistreni o capă roșie a toreadorului care o flutură înaintea taurului. Legitimația îmi este reținută, arătată la mai mulți, de mine se apropie un gardist care cunoaște puțin românește. Spune, că este de origine bulgară și că are rude la Sofia. Mi se aduce învinuirea că sînt diversionist și spion român, ceilalți din mașină vin în ajutorul meu, gardiștii renunță cu greu la ideea de a mă lăsa liber. Răsuflu adînc și tac. La patru sute de metri se aflau ai noștri. În sfîtșit plecăm, ajungem la băieții moldoveni și ne îndreptăm cu viteză spre Chișinău.
Sursă: Glasul, Nr. 15 (87), 10 aprilie 1992, pagina 8, coloanele —.
