Agenția ARGUS încearcă să-și creeze un stil în ce privește fotografia «fierbinte», de presă. Meseria de fotoreporter nu este ușoară, dimpotrivă. Sîntem siliți să depășim o inerție a fotografiei clasice, înscenate, trase de păr, cum s-ar spune. Dar ținem cont și de experiența școlii sovietice, deloc neglijabilă. Stilul se face însă prin muncă istovitoare, care, pe lîngă talent, atenție, consecvență, implică și foarte multă dragoste. Împreună cu Serghei Voronin, colegul meu, dorim să punem bazele unei școli de tip nou, să obținem niște burse în străinătate care să deschidă tinerilor dotați pentru fotoreportaj alte drumuri decît cele care au existat la vremea potrivită, pentru noi.
* * *
Ce-am simțit pe cîmpul de luptă? Întîi și-ntîi, frică. La urma urmei, ne naștem cu acest sentiment. Stă așa, pitită în piele, în trup și erupe din cînd în cînd. Dar e vorba de un alt tip de frică decît aceea dictată de lașitate. Poate, frica de a nu-mi putea duce treaba la bun sfîrșit, de a nu-mi putea face meseria așa cum ar trebui. Apoi, o stare de tensiune care mă ține permanent în gardă, care mă împiedică să dorm. Memoria înregistrează, odată cu fiecare apăsare de buton: a cincisprezecea, a douăzecea fotografie. «Da, asta va fi pentru pagina întîi». În alte condiții, m-aș întoarce în laborator, spunîndu-mi, ia să vedem ce am bun. Așa, însă, știu perfect, încă de pe drum, ce poate rămîne și ce nu.
Apropo de meseria de a te include într-un eveniment. Am rugat pe cineva dintr-un T.A.B. să mă «arunce», cum zic ei, în linia întîi. Și pe drum - așa au fost împrejurările - am intrat în luptă pe post de încărcător. Adică, trebuia să împing cartușele în mitralieră. Într-un fel eram pus în situația să-mi calc promisiunea pe care o făcusem față de mine însumi: să nu trag, să nu mă implic direct în conflict. Mi se părea că trebuie să rămîn un simplu observator. Și, mărturisesc, mă rugam în gînd să se întîmple ceva care să mă împiedice. Poate a fost simplă coincidență, dar, la un moment, s-a blocat arma și am fost nevoiți să ne oprim.
* * *
Cazacii? De aproape i-am văzut morți, morți de trei zile. Ai lor n-au avut curajul să-i îngroape, cu toate că au beneficiat de așa-numitul coridor de caritate. Cît despre cei vii... Mercenari nenorociți... dar care își fac foarte bine meseria...
* * *
Nu e război clasic. E un război politic. Și lucrul acesta se răsfrînge și asupra tabloului luptelor. Iată o ciudățenie: Varnița e o suburbie a Tighinei. Un pichet de polițiști și voluntari stau chiar sub clădirea unde stau postați cazacii lunetiști. Bizar, nu? Din punctul de vedere al imaginii, e trist că oamenii se deprind cu împușcăturile.
* * *
Am urmărit tot timpul copiii și bătrînii. Noi, cei din generația de mijloc, după ce am gustat din plin din comunism, cred că avem deja imprimată în minte ecuația acestui război. Există. Nu ne mai miră nimic. Dar copiii și bătrînii nu acceptă atît de ușor faptul că în jur se împușcă oameni. Cu băieții noștri din Transnistria avem multe afinități. Dintre care dotarea noastră ca fotoreporteri și a lor ca luptători. Armele lor se defectează ușor, căci sînt de tip vechi. Unii își aduc de-acasă pușca de vînătoare. La noi... ba sare obiectivul, ba declanșatorul se blochează. Mai lipim, mai oftăm, dar mergem înainte. E un fel de solidaritate a nedotării. Oameni sîntem.
* * *
Niște mecanizatori de la baza agricolă în două ore și jumătate au reparat un T.A.B. aparținînd poliției din Coșnița. Cum s-a dus vestea în sat că s-a stricat mașina, au venit cîțiva oameni din sat, înarmați cu chei, cu ciocane, de-și făceau cruce militarii. Românizarea populației din Transnistria se poate face și peste noapte, atunci cînd oamenii devin conștienți că au nevoie de ei, că «arde». Ei vorbesc prost românește. Nu e vina lor, iar asta-i altă poveste...
* * *
Oamenii din sat au pus mîna pe arme. Sîntem noi lăsători de la Dumnezeu, dar atunci cînd vine dușmanul, dispar dușmăniile interne, dispare teama. Femeile vin cu fasole bătută, la care am auzit o replică, la fel cu cea din Răceala lui Sorescu: «Fasole și cu ceapă, o nebunie!»
Sursă: Glasul, Nr. 15 (87), 10 aprilie 1992, pagina 9, coloanele —.
