Dacă acum 2—3 ani, înarmarea în localitățile din partea stîngă a Nistrului era camuflată sub pretextul menținerii ordinii publice, curmării huliganismului, delapidărilor și infracțiunilor, acum oamenii cu mitraliere sau pistoale automat, revolvere sau grenade pot fi întîlniți la tot pasul. Acum nu se mai miră nimeni dacă undeva un om sau un grup de cetățeni pașnici au fost făcuți pulbere de exploziile minelor «semănate» pe toate cărările și lanurile neînsămînțate încă din cauza împușcăturilor, dacă cineva a rămas calic pentru toată viața sau a fost petrecut în ultimul drum, fiind răpus de gloanțe ziua în amiaza mare, dacă cineva a fost răpit din casă ca să dispară fără urme, dacă cele mai oneste personalități sînt brutalizate public și distituite din post numai pentru faptul că nu împărtășesc concepția dezbinării republicii și populației ei.
Dar, iată că a ieșit din camuflajul său misterios și armata a 14-a a fostului imperiu sovietic. Armata a 14-a, deci, și-a dat arama pe față, a ieșit la agresiune deschisă, omorînd în mod barbar bătrîni, copii, femei, ștergînd de pe fața pămîntului casele oamenilor, obiecte ale economiei naționale și de menire social-culturală. Toate acestea se fac, chipurile, la doleanțele poporului din Transnistria, care, zic ei, a fost lipsit de limbă, istorie și cultură. Aceasta oare să fie doleanța miilor și miilor de familii, care s-au refugiat în partea dreaptă a Nistrului, fiind prădați, dezonorați și torturați de cazaci și gardiști?
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 27 mai 1992, pagina 3, coloanele —.
