24 mai, orele 11. În satul Cocieri atmosfera este apăsătoare. Pe fețele celor întîlniți citești îngrijorarea și neliniștea. Casele, altădată pline de viață, acum sînt în parte părăsite și distruse. Mama Eudochia în doliu își șterge lacrimile, demnă, își îndreaptă spatele spunîndu-mi: «Maică, ăștia sînt mai răi decît fasciștii, sînt fără Dumnezeu și soveste». Intru în casă. La icoană un ștergar de in și o candelă aprinsă. Aflu că nu are unde să plece, că se trage toată noaptea, că rachetele și bombele cad pretutindeni în sat. Au fost distruse școala, farmacia și alte clădiri publice. Casa vecinului este avariată. Acoperișul spart, limba neagră de cenușă a incendiului se vede pe fațada ei. Așternutul patului vîrs. Pe masă resturi de la masa de seară. O pată mare de sînge pe podea. Mama Eudochia completează imaginea dramatică a celor văzute: «Stăpînul casei a murit, nu cred că cineva din familia lui știe. S-au refugiat nu știu unde». Un cîine urlă, trezindu-mi un sentiment de năpăsare sufletească.
Întreb pe un voluntar de taica Tudor. Mă duce la el. Ne îmbrățișăm. Băieții se adună în jurul nostru. «Dacă erai astă noapte aici, vedeai iadul cu ochii, îmi zice Mihai. Gardiștii au tras toată noaptea cu tot armamentul din dotare. Sînt mulți răniți, multe case distruse. Satul Corjova a simțit din plin furia lor. Noi am rezistat. Ne-am retras din casele care se aflau în flăcări. Peste noi se prăbușeau grinzile aprinse».
Plec cu taica Tudor spre prima poziție și cea mai înaintată a apărătorilor. Timp rece și neprietenos. Apărătorii își fumează gînditori țigările. Dau glas gîndurilor lor: «Multe greșeli sînt din partea conducerii», «Concilierea s-a făcut în favoarea separatiștilor», «Noi dacă ocupam pozițiile dușmane, ni se dădea ordin să ne retragem». Un voluntar completează: «Nouă ne numără cartușele. Avem băieți morți». Taica Tudor trage din țigară spunîndu-mi: «Ei sînt echipați de către ruși. Armata noastră ar fi timpul să intre în acțiune». Întreb pe un ofițer polițist ce părere are despre referendum. «Referendumul este o aberație, acesta nu-și are valoare într-o țară ocupată. Războiul de aici este un genocid împotriva poporului nostru».
Privesc prin luneta unei puști poziția inamică. În dosul ei simt ochi ațintiți asupra noastră. Știu că în curînd vor ataca sub perdeaua întunericului. Taica Tudor îmi spune că băieții sînt hotărîți să nu cedeze oricît de întunecat va fi viitorul pentru ei. Mă conduce la o mașină care merge la Molovata Veche. Drumul înapoi este trist ca noaptea care vine. Șoferul îmi spune că sînt mai mulți de 9 oameni răniți și că Molovata Nouă este acum ținta atacurilor cu rachete «Alazan» și branduri. În noaptea de 23 spre 24 mai atacurile lor au ținut două ore în șir. Atacurile au fost respinse cauzînd pierderi inamicului un tanc, două auto blindate.
La debarcaderul de la Molovata Veche îmi iau rămas bun de la el. Pe bac mulți refugiați. Văd femei în doliu și copii plînși. Aflu de la Maria M. S. următoarele: «Durerea noastră nu mai are margini, lacrimile nu ni se mai usucă pe obraz, casele ne sînt distruse, bărbații omorîți». Serioja se apropie de mine. Este elev în clasa a 5-a: «Tata a murit, școala ne-a fost distrusă, plecăm și nu știu unde».
Sursă: Moldova Suverană, Nr. —, 27 mai 1992, pagina 3, coloanele —.
