În data de 26 mai, expira termenul dat de separatiști poliției Republicii Moldova de a se retrage de pe poziții, cedîndu-le, necondiționat pămîntul Transnistriei. Este, așadar, o zi limită a ultimatumului separatist. Împreună cu Rodica Mahu și Andrei Viziru de la Radio Chișinău, ne deplasăm, din nou, în zona conflictului.
În satul Varnița, devenit o suburbie a orașului Tighina, străzile sînt pustii, iar casele par părăsite. La postul e poliție din Varnița, încercăm să stăm de vorbă cu polițistul de aici despre victimele atacurilor separatiste care, potrivit comunicatelor M.A.I., n-au contenit să se abată asupra acestui sat greu încercat. Spre surprinderea noastră, cei trei polițiști pe care-i găsim în fața sediului poliției, neagă că în ultimele zile aici ar fi împușcături. Refuză să ne spună cum îi cheamă, și ne întorc spatele, nedispuși la nici un fel de conversații cu ziariști din dreapta Nistrului.
«Sînt gardiști» — ne trece fulgerător prin minte, dar nu ne pripim în a formula concluzii. Încercăm să aflăm cîte ceva de la locuitorii satului, dar puțini trecători întîlnim pe drum, fug de noi ca și cum am reprezenta armata de ocupație, și nu presa românească de dincolo și de dincoace de Prut.
Colega mea, Rodica Mahu, reușește s-o convingă pe bibliotecara satului să stea de vorbă cu noi. Aflăm cu stupoare că atît în Varnița, cît și în Tighina elevilor care urmează să absolvească zilele acestea școala generală li se vor elibera diplome e studii cu antetul «Republicii Transnistriene». Din ordinul cui? Nimeni nu știe din al cui ordin. Ceea ce se cunoaște este doar faptul că vor fi împușcați toți acei care se vor împotrivi. Acest amănunt ne lămurește atitudinea polițiștilor de la sediul poliției din Varnița și spaima cu care ne evită sătenii. Varnița și Tighina se află sub ocupația gardiștilor! Ocupație nedeclarată și asupra căreia oficialitățile Republicii Moldova păstrează, deocamdată, tăcere. Mai aflăm că o divizie a armatei a 14-a veghează, din apropiere, «liniștea» satului Varnița.
Ne urcăm în mașină și pornim mai departe, spre satul Gura Bîcului, intens atacat, în zilele de 24 și 25 mai de forțele separatiste. Ne întîmpină, aici, aceeași încremenire, aceeași «liniște» învăluită în teroare și mister. Oprim mașina chiar în mijlocul satului ce pare adormit, după o lungă și grea agonie între viață și moarte. Avem în față biserica, în stînga școala și primăria, iar în dreapta dispensarul. Lacăte mari atîrnă la uși.
Un tir de mitraliere sfîșie deodată liniștea amiezii. Noi, cei trei ziariști, privim buimăciți în jurul nostru, fără să putem înțelege de unde se trage, împușcăturile răsunînd de jur împrejurul nostru, ca și cum am fi fost prinși într-un cerc de foc. «În voi împușcă, necugetați — plecați de acolo, că amuș vă ochește!»
Gospodina care strigase, abia arătîndu-și fața de după un gard, ne arătă sus, în deal, pozițiile gardiștilor. Satul se află într-o vale înconjurată de dealuri, iar dealurile sînt împînzite de gardiști. Ne apropiem de femeie și aflăm că o cheamă Frăsina Creangă. Unde sînt locuitorii satului? Sînt ascunși în beciuri, ni se răspunde. «Noi trăim numai în frică. Aseară au tras în noi cu tot felul de arme. A luat foc o casă. E vorba să ne evacueze... Dar știm noi dacă ne vor evacua?..»
Focurile de mitraliere răsună tot mai îndrăcite. Abia ne mai putem înțelege, în pocnetul neîntrerupt al armelor. Ca din pămînt, răsare președintele colhozului din satul Gura Bîcului: «Eu nu mă mai sperii, că sînt speriat de mult» — zice președintele, arătînd spre dealuri, de unde se trage continuu. «Nici noaptea nu mai dormim! De ce nu vine Parlamentul aici, să vadă ce se întîmplă cu noi? Noi creștem generația viitoare. Da cum o creștem? Copiii noștri fac pipi în pat. Eu m-am dus și le-am spus: «Nu mai trageți, bă, că trebuie să semănăm pămîntul!» Da ei n-ascultă și trag. Omoară oamenii ca pe omizi».
Dl Gheorghe Evtode — căci așa îl cheamă pe președintele colhozului din satul Gura Bîcului este, se pare, mai mult decît «speriat». Fiindcă, se lansează într-o aprigă polemică antiromânească, tocmai în acel loc și moment, făcînd-o să plîngă pe Rodica Mahu, care este o naționalistă înflăcărată. «Ăștia nu trăgeau în noi, dacă nu se trîmbița atîta unirea cu România!» exclamă dl Evtode, dar, ciudat, amuțește brusc, parcă intimidat, cînd colegii mei mă prezintă, ziaristă din România.
În seara aceleiași zile, 26 mai, satul Gura Bîcului a fost supus unui nou atac al separatiștilor. S-au folosit rachetele Alazan, s-a tras din tancuri și mitraliere.
Este deja după amiază tîrziu cînd, din satul Gura Bîcului, ne îndreptăm spre Dubăsarii Vechi. Dacă în alte linii ale frontului, între pozițiile gardiștilor și pozițiile poliției Moldovei sînt cîteva sute de metri distanță, la Dubăsarii Vechi, pe polițiști nu-i despart de gardiști doar cîteva zeci de metri, cît ține lățimea Nistrului, pînă pe malul opus, în apropierea orașului Grigoriopol. Acesta este și motivul pentru care comandantul companiei de la Dubăsarii Vechi nu ne permite, în ciuda tuturor stăruințelor noastre, accesul la poziții. Astfel că rămînem aici, în cazarmă, unde discutăm cu cîțiva ofițeri.
Interlocutorul meu este Vasile Druță, student în anul III la medicină, care la solicitarea sa, și-a dat examenele mai devreme, și s-a înrolat în Armata Națională (Oficial nu s-a declarat, dar tînăra Armată Națională a intrat în luptă, alături de polițiști, odată cu trecerea fățișă a armatei a 14-a de partea separatiștilor).
Vasile Druță îmi mărturisește că astăzi, 26 mai, nu este exclus ca separatiștii să treacă la un atac masiv. Este ultima zi a ultimatumului dat de ei poliției Moldova de a se retrage. Separatiștii sînt atît de încrezători în ei, încît își închipuie că vom ceda, fără luptă, acest pămînt. Dar se înșeală. Noi nu ne temem, oricît e mare și puternică ar fi Rusia care îi sprijină. La Prut am făcut un pod de flori, iar aici, la Nistru, facem un rîu de sînge, și asta nu din vina noastră, pentru că nu am vrut noi acest război. Eu gîndesc că ar trebui să luptăm noi, ostaș cu ostaș, dar cazacii nimicesc o populație pașnică, au minat terenurile agricole din stînga Nistrului, bombardează casele țăranilor».
De pe poziții este adus un tînăr luptător rănit și interlocutorul meu mă abandonează, pentru a da un prim ajutor camaradului său.
Tot în 26 mai, la Tiraspol, din ordinul lui Igor Smirnov, are loc mobilizarea generală a tinerilor între 18 și 40 de ani. Trei tineri au refuzat să se înroleze în armata smirnovistă și au fost împușcați pe loc. Războiul, se pare, abia începe...
Sursă: Glasul, Nr. 23 (95), 5 iunie 1992, pagina 3, coloanele —.
