Pentru părinții mei, de altfel, ca și pentru ceilalți săteni, erau o raritate sărbătorile. Puterea cea nouă le-a schimbat calendarul și chiar Paștele Blajinilor erau nevoiți să-l serbeze la nouă mai, de ziua biruinței. Sfinții mari, sărbătorile cu cruce de se întîmplau duminica erau respectate și nimeni nu-i stingherea. Iar în zilele obișnuite brigadierii îi mînau în cîmp ca pe niște păcătoși, ca pe niște vite de tracțiune. Iar de nu se supuneau erau privați de pîinea, uleiul și vinul ce li se cuvenea.
Zic de vin și nu greșesc. Pentru că o dată în an, după ce trecea adunarea generală a colhoznicilor, li se dădea și zece litri de vin de la crama colhozului. Vinul era bun și gras, făcut de crămarul Arsene Foiu. Strugurii erau culeși tot din viile acaparate de la săteni. De ce zic că vinul era gras și gustos? Am avut prilejul să-i iau proba.
Tata îl adusese într-un bidon de aluminiu și l-a lăsat în casa cea mare la rece ca mai apoi să-l treacă într-o balercuță mică și să-i bată vrana ca să-l avem pentru sărbătorile de Crăciun. Cred că nu eram încă de școală. Cu toată teama ce-o aveam de acest ungher al casei (pentru că acolo s-ar fi ascuns Bordoiul, nu știu ce animal o mai fi fost și ăsta), m-am strecurat în interior și i-am tras o cană cu vin. Mirosea a busuioacă și mi s-a dat pe gust. Simții o toropeală și o veselie nelămurită, dar și o poftă grozavă de mîncare. Mama taman scosese pîinea din cuptor. Sub un zolnic erau alivencele și pampuștele scăldate în mujdei. Am ospătat bine și apăsat. Mama își căuta de lucru la stative.
Bine dispus mi-am repetat naveta pînă la bidonul cu vin și am mai sorbit o cană. Și vinul își arătă pe dată efectul.
M-am apropiat de stative și-i zic mamei să se dea la o parte că eu am de gînd să dau foc țolului.
Mama mă privește suspect și îl cheamă pe tata:
— Ian vezi, Toadere, băiatul nostru-i schimbat la față și îndrugă prostii.
— Îi beat. Cine i-o dat vin?
Și tata se duce în casa cea mare. Revine cu un căuș în mînă.
— Dacă o fi băut atîta, pînă dimineață îl prăpădim.
Eu mă clatin ca o trestie bătută de vînt și arăt două degete. Ceea ce ar însemna că l-am tras două căușe și de două ori sînt pierdut.
Am scăpat totuși. De vin nu m-am mai atins mulți ani înainte. Iar serbările cu vin mi se păreau cu otravă în pahare.
De unde se luau aceste sărbători? Sătenii singuri și le croise. Dacă se întîmpla vreo nuntă în cutare sau cutare mahală, se pregăteau și cei din jur ca de nuntă. Și invitau musafiri. Cel mai de onoare oaspete părea a fi învățătorul Traian Bumbu, pe care lumea nu-l mai scotea din Traian Constantinovici, iar pe soția sa din Elena Vladimirovna.
Peste ani l-am întrebat pe tata de ce nu veneau și alți învățători pe ospețe?
— Pentru că se temeau să vină pe la nunți. Iar pe Traian îl iubea toată lumea. Era tare glumeț și vorbea foarte frumos și niciodată nu vorbea de rău despre copiii cuiva. Dacă avea ceva ți-o spunea în patru ochi pe drum, pe cărare, numai nu în fața lumii.
Știa acest împărat Traian să nu strice puținele sărbători ale sătenilor mei.
Sursă: Viața Satului, Nr. 39 (4756), 14 octombrie 1992, pagina 1, coloanele —.
