Vă scrie o familie, ajunsă la capătul nevoii și deznădejdii. Sîntem o familie tînără și cum e primit la sat am început să ne construim casă. Soțul meu lucrează sudor într-o brigadă de tractoriști, iar eu — educatoare la grădiniță. Vă dați seama că venit din «stînga» nu avem. Cînd s-au ridicat prețurile abia de ne ajungea salariul pe lună, pentru copii. Am împrumutat bani să continuăm consrtucția casei. Prețurile au saltat iar, salariul însă e mizer. Acuma am ajuns la capătul disperării. Nici casa s-o terminăm, nici datoriile nu avem cu ce plăti, nici o haină de iarnă să ne luăm. În afară de aceasta ca să trecem în casă ne trebuie cel puțin un pat, o masă (la mai mult nu îndrăznim a visa). Cu ce oare să le cumpărăm? Ca să ne tragem lumina electrică, trebuie să plătim la biroul corespunzător 704 ruble (jumătate de salariu). Unde ajungem, oameni buni? Vreți să îmbogățiți statul, bugetul lui pe seama noastră, a celor ce-am ajuns cerșetori? N-au putut oamenii legii, cînd au luat hotărîrea dată să ia în seamă «venitul» nostru, căci majoritatea își trag lumină familiile tinere ce se construiesc?
Ni s-a promis ajutor, mai întîi 5 mii ruble, apoi pînă la 20 mii ruble. Am alergat 2 zile la diferite birouri, în raion, am pregătit hîrtiile necesare, ba am mai și plătit... și «Amin», «Lungește, Doamne, boala, pînă s-a coace poama». Acuș e un an de zile, probabil. La primărie ni s-a spus să nu prea tragem nădejde că raionul ni-i sărac, nu are fonduri, ba încă și e dator cu cîteva milioane, pe scurt, hotărîrea este, bani nu-s. Dar noi ce să facem, oameni buni? Să furăm, să ne ocupăm de bișniță?
În toate țările civilizate în primul rînd familiilor tinere se acordă credite pentru construcția casei, pentru mobilă. Să nu rămînem în urmă, căci sîntem și noi «un stat civilizat», a decis Guvernul să se dea și la noi credite. Ba bine că nu. Iarăși am rămas numai cu hotărîrea. Pentru ca să primești ceva în credit, trebuie să plătească toată suma pentru lucrul necesar organizația, unde lucrezi. Soțul s-a adresat conducerii colhozului, dar i s-a spus că nu dispunem de bani, iar grădinița aparține de primăria satului, dar bugetul primăriei e mizer, de credite — nici vorbă.
Deunăzi am văzut un reportaj la «Mesager» despre o familie cu 5 copii, ce locuiesc într-o cameră de 15 m². Și e foarte «nedreptățită», pentru că toate instanțele unde se adresau nu-i ajută să primească un apartament comod. Dar spuneți-mi mie, o femeie de la țară, la ce instanță să mă adresez să mă ajute să-mi termin cuibul? Eu nu pot să-mi permit să am 5 copii, fiindcă pur și simplu n-o să am unde-i culca. Iar dumneaei i-a adus pe lume fără nici o grijă, și acum toată lumea-i e datoare. Și, fiți siguri, că o să primească apartament, iar eu, care am stat în lut pînă la gît și nu am așteptat de-a gata; eu care nu mă înduram să cumpăr copiilor o bomboană dar adunam copeică la copeică, să-mi ajungă de ciment sau ardezie, nu pot să primesc măcar un mic ajutor, să-mi termin casa. Vă implor să ne ajutați. Toată nădejdea ni-e la Dumneavoastră. Sînteți o gazetă a oamenilor de la sat, aveți Nume, aveți Reputație, dați un demers la ministru, la Parlament, nu știu unde, numai ajutați-ne, vă rog. Ca noi sînt zeci de familii, sute, iar în toată Moldova cîte-s oare?
Nu ne lăsați să ne pierdem speranța cu totul.
Vă mulțumim anticipat.
Sursă: Viața Satului, Nr. 39 (4756), 14 octombrie 1992, pagina 1, coloanele —.
