Are un nume de sărbătoare. De naștere a lui Isus Hristos. Îl cheamă Alexei Crăciun. Și poate doar sfîntul duh l-o fi avut în paza sa, pentru că numai o minune putea să se întîmple și să-l învie din morți.
A fost în primele zile ale luptelor crîncene de la Cocieri. Alexei se angajase în poliția economică de la Dubăsari. A primit leafa pentru o lună. Cînd s-a început conflictul, a trecut de partea sătenilor și a polițiștilor.
În una din lupte s-a avîntat să-și salveze camaradul rănit. Cînd mai avea doar vreo doi metri pînă în dosul școlii ca să scape de tirul de gloanțe.
— Am simțit că parcă m-au lovit cu un mai și tot corpul îmi era srîns ca într-o menghină. Pe gură îmi ieșea fum și un șuvoi de sînge. Nici nu știu cum am strigat cuiva s-o cheme urgent pe soția mea, că-i soră medicală și oprește cumva sîngele.
A venit soția. Mi-am luat rămas bun de la ea și de la copil. Nu mai trăgeam nici o nădejde că voi scăpa. S-a nimerit un glonte de cel ca sfredelușul. Mi se pare că-i zice glonte cu centrul deplasat. A trecut prin plămîn, prin gît și s-a oprit în cavitatea bucală.
În ambulanța care trebuia să mă transporte la Chișinău se afla medicul Nicolae Gladun. Cînd să trecem podul, ne-au oprit milițienii cu care lucrasem cot la cot. Nu mă cunoșteau toți, dar cineva m-a recunoscut, însă s-a dovedit a fi om și nu m-a trădat. Cineva îi ordonă lui Gladun să mă ducă la Tiraspol dacă sînt de la miliția din Dubăsari.
— Nu vedeți că abia suflă. Nu mai ajunge el la Tiraspol.
— Ca să nu sufle deloc îl aruncăm în Nistru.
— Îi mulțumesc dlui Gladun că a reușit să mă scape de la moarte sigură atît în acel moment, cît și în răstimpul celor două luni cît m-am aflat în convalescență. Eram bărbat zdravăn. De 92 de kilograme. Acum am rămas ca paiul. Dar sînt viu și nu mă dau. Pentru că separatiștii sînt de o baie cu frații lor mai mari care ne-au cucerit la 1944 și ne-au trimis floarea satului pe linia întîia în Ungaria. Toți sătenii noștri au căzut lîngă lacul Balaton. Printre ei erau și trei frați de ai mamei.
— Nu mă tem de nimeni și de nimic, zise ferm Alexei Crăciun. Eu îmi apăr neamul și pămîntul străbun.
Un glonte și o cruce de la pieptul lui Alexei. Poate nu-i cel mai fericit talisman. Dar e un act de curaj să reînvii din morți și să stai drept și nemișcat și să încurajezi un sat să nu se lase îngenuncheat, că anume acest lucru îl făcea, lămurindu-le oamenilor că vor fi și zile bune, că numai prin rezistență vor supraviețui și să nu asculte de propaganda de la Tiraspol...
Sursă: Glasul, Nr. —, 29 mai 1992, pagina 3, coloanele —.
