Înspăimîntate de exploziile obuzelor și rafalele de mitraliere, de strigătele sălbatice ale cazacilor turmentați și ale gardiștilor separatiști, și-au părăsit cuiburile și au apucat pe drumurile pribegiei. Unele au ieșit din casă numai în ciupici și rochii de vară, deși afară ningea ca în toiul iernii. Principalul era ca să-și scape copiii. I-au luat de mînă, i-au trecut Nistrul și i-au adus la rude și prieteni.
Zilnic la fosta casă a ofițerilor din Chișinău se adună sute de mame cu copii. Vin aici cu noaptea în cap să prindă rînd pentru a se înregistra ca refugiați. Refugiați de pe străbunul nostru pămînt. Așa ceva istoria Moldovei n-a cunoscut nici pe timpul turcilor...
Din mărturisirile refugiaților:
— Mă numesc Nina Torchina. De loc îs din Coșnița. Lucrez la fabrica de conserve din localitate. Am fugit din sat cu ambele fete și ne-am adăpostit la niște rude de la Tohatin. Dăunezi cazacii au dat foc la scîrtele de fîn și cele de paie și au dezlănțuit o mare bătălie în jurul fermei de vaci. Patru zile vitele au stat neadăpate și flămînde...
— Îmi zice Liuba Basiul, îs invalidă de la Corjova. Am fugit și eu cu fiul Ionel de opt ani. Ieri m-am repezit acasă și am înlemnit: cazacii au intrat în beci și au băut un butoi de vin, au luat 60 de borcane de carne conservată. Vecinii îmi povesteau că de beți ce erau, nici nu știau ce fac. Au aruncat cu grenade în jurul casei și ne-au spart toate geamurile. Eu am venit la Chișinău, iar soțul a plecat la front...
— Sîntem două surori și ambele avem copii sugaci, își spune durerea Tatiana Lukianova din satul Cocieri. Și bărbatul meu s-a dus să lupte. Îndrăznesc să vă adresez o rugăminte: atît eu, cît și sora, am fost repartizate la un cămin al unei școli profesionale-tehnice care nu se încălzește și nu avem unde fierbe măcar un pahar de lapte. Mamele cu copii mici ar trebui să fie repartizate în încăperi care se încălzesc.
— Și eu am fugit din Pîrîta cu doi copii: unul de 5 ani, iar mezinul de 3 ani, și ne-am oprit la o verișoară de la Mereni, intră în discuție Maria Gherlac. Eu am venit încoace, iar soțul s-a dus pe linia frontului. Aseară am fost în sat. E mare jale acolo. Sînt mulți morți, răniți, case arse. Numai ce îl înmormîntaseră pe Boris Dovgani. Timp de doi ani l-a așteptat mama să vină din Afganistan și tînărul s-a întors de acolo sănătos. Cînd cazacii ne-au atacat satul Boris s-a așezat la volanul unei blindate, căci știa bine meseria aceasta, și a pornit la atac. Lîngă satul Pohrebea mașina a fost lovită de un obuz și toți cei care se aflau acolo au fost uciși. E mare jale în satul meu. Plîng și pietrele.
Mii de oameni nevinovați au lăsat casă și masă, tot ce au agonisit o viață întreagă și au pornit în lume să găsească un colț sub un acoperiș deasupra capului. Să-i înțelegem. Să le deschidem ușile, să-i primim ca pe frații și copiii noștri, să împărțim cu ei ultima bucățică de pîine, cît de greu ne-ar fi.
Onorariul îl transmit pe contul de ajutorare a refugiaților din Transnistria.
Fotografii de Boris Harcenco (Moldova-pres).
Sursă: Vocea Poporului, Nr. 13 (104), 7 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
