I
Sînt cuvintele lui Oleg Grigorie Tcacenco, tînărul locotenent major de la Ministerul de Interne al Moldovei care mă însoțește la Coșnița. Gonim pe șoseaua lină, flancată de livezi și de cîmpuri înnebunite de verde. Oleg povestește cum a scăpat, prin martie, din menghina gardiștilor. Se învoise de la minister. Trebuia să se întîlnească cu prietenul lui, locotenent Igor Ilașciuc, (de la același minister) tiraspolean, și cu un amic al acestuia, să meargă la o cumătrie la Tighina. Au fost luați ca din oală și bătuți cum «numai miliția și gardiștii știu să bată». Încarcerați, apoi scoși din carceră, despărțiți unii de alții și legați la ochi... După iarba pe care o simțea sub picioare, Oleg a intuit că se află pe un cîmp... Și gardiștii au început să-l facă țintă. Trăgeau din ce în ce mai aproape, pînă lîngă vîrful bocancului sau la cîțiva centimetri de creștet. Trăgeau... Și Oleg nu se gîndea decît la cele două fetițe, una abia a intrat în-tr-a-ntîia, la soție și la faptul că e atît de ridicol să mori, așa, prostește, fără să aperi pe nimeni și nimic și fără să te poți apăra...
Văd că șoferul, un aproape veteran al volanului, domnul Ion Bulat încetinește, nu înainte de a trînti niște vorbe de duh care mi s-au imprimat în auz: «Eh, ;Doamne, oamenii mor pe aici, sînt schinjuiți, cîmpurile din linia frontului rămîn nelucrate și politicienii se bat cum să împartă portofelul!» Și nu-și termină bine vorbele că sîntem înconjurați de tineri militari, legitimați și patalegitimați. Este explicabil. Ne aflăm la Vadul-lui-Vodă, la intrarea pe podul de pe Nistru. Aflu că fără avizul locotenent-colonelului Ion Dodonu nu putem înainta. E un bărbat solid, între două vîrste, puțin încruntat, puțin bănuitor. Nu-i arde de concesii: «Ce să căutați la Coșnița,? E riscant. În stînga uite, în satele Pîrîta, Coșnița, Pogrebea, Doroțcaia, aici în Vadul-lui-Vodă, dincolo, în Dubăsarii Vechi... oamenii, noapte de noapte sînt îngroziți de salve de tunuri, de bubuituri. Mai scapă și ziua cîte un glonte, cu toate tratativele... De ce să riscați?»
«Ce gîndiți, domnule colonel, despre comisiile de conciliere», încerc să-l îmbunez. «Ce să gîndesc decît că li se dă timp separatiștilor de pregătiri?!... Degeaba, de pildă, comandanții militari se înțeleg privind încetarea focului. Nu se înțeleg politicienii».
Profit că e abordat de un omonim și discut și cu alți tineri care păzesc podul. Sergentul Ion Tihon e obsedat de moartea lui Sașa Donica, L-au împușcat în cap și l-au ars... Voluntarii Ion Corlăteanu și Vasile Cugureanu sînt îngroziți de migrația sătenilor: «Fug de frică oamenii. Au venit din Coșnița, la noi, în Hîncești, zise Vasile. Am cunoscut o femeie. Îi uciseseră un copil, altul îl avea rănit în spital, colțul casei căzut de pe urma bubuiturilor. Venise cu un nepot și cu o vacă trasă de sfoară...» — «Asta e, interveni Ion Corlăteanu. Oamenii bejenesc și noi ne socotim cu dușmanii. Cu care eram frați pînă mai ieri».
Ion are școala Afganistanului și-mi spune că și dintre separatiști sînt căliți la această școală și se cunosc. «Bine, îi zic, ați suferit împreună în Afganistan și acum vă ucideți?» Răspunsul lui e fără drept de apel: «Acolo eram frați într-adevăr. Dar eu nu mă socot cu frații acum, eu mă socot cu dușmanii».
Între timp, Oleg, frumosul și distinsul Oleg de la Ministerul de Interne, reușește să-l înduplece pe colonel să ne dea cale liberă. Traversăm podul, făcînd un slalom pe lîngă o gaură imensă de sîrme prin care a căzut betonul în Nistru. «A fost minat, îmi spune Oleg. Dacă și podul ăsta era aruncat în aer, cine știe ce se întîmpla...»
Înainte și după mașina noastră trec doar mașini militare. E o liniște stranie și numai actorii sau nebunii pot declara senini că venind în aceste locuri nu li se face pielea de găină... Intrăm în Coșnița.
II
După blindatele eșalonate, după mulțimea de militari, după rigoarea controalelor, intuiesc că am ajuns la statul major din Coșnița. Pînă la comandant, sîntem legitimați de cîțiva tineri încruntați și gravi. În sfîrșit, urcăm. Oleg o ia înainte. Suficient ca să citesc înscrisurile cu grafie rusă: «Regimul zilei».
Colonelul Mihai Mămăligă și locțiitorul său, locotenent-colonelul Mihai Pavel, studiază, bănuiesc, o hartă de operațiuni. Îmi acordă, militărește, cîteva minute. Pentru că au peste puțin timp întîlnire cu comandanții separatiști... Le spun că vreau să-i însoțesc. Zîmbetul sarcastic al comandantului mă trezește la realitate. Azi-noapte și, mai ales, cu o noapte în urmă Coșnița a fost supusă tirurilor de artilerie. S-a aruncat cu rachete «Alazan», s-a tras cu tunurile. S-a tras și asupra statului major... Femeile și copiii și-au mai luat odată lumea în cap. Și, Dumnezeul e mare, adversarul, după cum spune comandantul, e format tot din oamenii acestei țări, moldoveni și ruși, și ucraineni... Și tot ce se distruge, de-o parte și de alta a Nistrului, e al țării... Fiecare zi aici e o dureroasă amintire, deduc din spusele celor doi interlocutori. Plutonierul Sotnicenco a fost, cu cîteva luni în urmă, înmormîntat sub canonadă. S-a tras asupra sicriului. S-a tras în cimitir... Plutonierul Valentin Purice a fost prins de gardiști și schingiuit barbar. Pe pielea frunții i s-a incrustat cu cuțitul steaua roșie. Pe braț i s-a scris cu aceeași unealtă: «Salutări de la gardiști». «Aici e Afganistanul nostru, mai cumplit decît Afganistanul însuși», spune locțiitorul. «Tot conflictul e o cumplită diversiune», adăugă comandantul. Cînd ajungem la o înțelegere cu comandanții adversari, a doua zi, aceștia sînt schimbați»... La cîteva sute de metri, peste deal, e linia întîia, în cîmp deschis.
III
E o liniște stranie. Tranșeele înalte sînt îmbibate de apă. Bocancii poartă urme de noroi. Andrei Colța, comandant de grupă în locul celui ucis pe 19 aprilie, aduce din linia morții zbuciumul și nesomnul. 60 de mine aruncate în linia întîia au răvășit și mutilat livada de piersici... Îl rog să mă ducă peste deal. «Haideți, doamnă!» îmi spune. «Cui i-e dat să moară de gloanțe, nu moare de apă». Însoțitorul meu, Oleg, stopează elanul în rusește, și-apoi mi se adresează prietenos: «Pe perioada tratativelor între comandanți, este interzis să mergeți în linia întîia».
Am ratat o ocazie unică de a deveni nume de stradă în Chișinău sau aiurea, îmi zic, scurtînd dealul, și intrăm în sat.
IV
Afară de cîțiva localnici, totul pare pustiu. Încerc să discut cu două septuagenare. Mă năucesc într-un amestec de rusă și română greu descifrabil. Nu, nu vor să-și spună numele. De ce să-l spună?!... Să afle ăla?..:
Teama, obsedanta teamă, cenzura gurii, a sufletului a pus peceți pe oameni. Una din ele catadicsește, pînă la urmă, să, spună că o cheamă Valea, că stă cu frica-n sîn, că i-au fugit copiii de-acasă altundeva (și ăsta-i un secret)?... Că și ea a fost fugită, dar s-a întors, că n-are cine păzi ograda.
Și noapte de noapte ferestrele se zbuciumă și casele icnesc din încheieturi cînd se trage cu tunul, cu «Alazan»-urile...
La o poartă, un ucrainean, Oleg Silvestru, el nu se teme, spune că a venit «în ospeție» la soră și acum nu se mai poate întoarce. Și nu pricepe cum se împăcau toți înainte și cum nu se mai împacă acum. Lîngă el, pe bancă, un moldovean bătrîn și tragic Fedia Acdamovschi pare căzut pe gînduri de cînd lumea. E îngrijorat de soarta celor trei copii care lucrează la fabrica de conserve, e îngrijorat de soarta bătrînei lui mame — are 90 de ani și e paralizată — a cireșilor care putrezesc neculeși. Cine să-i mai culeagă?
În spatele școlii, bombele căzute au lăsat drept mărturie niște gropi căscate ca iadul. Coșnița trăiește sub groază și teroare. Măcar de-ar fi liniște și de s-ar întoarce copiii să culeagă cireșele...
V
Facem cale întoarsă spre Chișinău. E apăsător de liniște. Nu știu cînd zboară timpul. Pe podul de pe Nistru zăresc, de la distanță, o mulțime de femei. Ce Dumnezeu caută aici, mă întreb? Și rog însoțitorii să oprească mașina. Mă adresez, la întîmplare, uneia dintre ele: «Ce căutați pe pod?» Îmi întoarce spatele, spunînd ceva în rusește. O alta, mai tînără, e ceva mai cooperantă. Așa aflu că au venit din Șoldănești, cale de 150 de kilometri, la bărbații lor voluntari. Sînt 18 neveste. Unele au lacrimi în ochi și nu știu dacă nu le-au curs peste coșurile cu merinde... Angela Andreescu, mamă a doi copii, de cîte 4 și 2 ani, a venit tocmai din Salcia, la Colea al ei care apără podul... Serghei Manole, un voluntar, e negru de supărare. La el n-a venit nimeni. Șoferul care a dus nevestele, pe nume Vitalii Chiciuc (sînt 400 de voluntari numai din raionul Șoldănești aici), îl liniștește: «Ți-a născut nevasta o frumusețe de băiat, Serghei. Să-ți trăiască! De-aceea n-a putut veni!»
Sub noi, Nistrul șerpuiește vînăt și, vorba lui Oleg, cînd nu se trage aici e cumplit de straniu...
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 77 (17947), 9 iunie 1992, pagina 5, coloanele —.
