Acolo, pe malul stîng al Nistrului au rămas casele lor, păzite astăzi de bătrînii bolnavi și neputincioși. Bărbații, impuși de situație, au pus mîna pe arme și se află în tranșeie.
Interlocutoarele mele au părăsit satele Coșnița și Doroțcaia acum două săptămîni, cînd formațiunile cazacilor și gardiștilor au declanșat o adevărată vînătoare de oameni pașnici, împotriva a tuturor acelora care sînt bănuiți că nu împărtășesc ideile demente ale separatiștilor.
- Cazacii și gardiștii, - povestește o femeie robustă cu lacrimi în ochi, - pătrund în case, în beciuri. Fură tot ce le cade sub mînă. Beau vin și se îmbată pînă la îndobitocire, mai apoi se «antrenează» la împușcat în ținte vii. Mai ieri, puținii bătrîni care au rămas în sat, îl petreceau în ultimul drum pe un consătean - polițist, tată a patru copii, împușcat de gardiști la denunțul unui moldovean din partea locului. Fiarele separatiste au deschis foc din pistoale-automate asupra cortegiului funerar, rănind două bătrîne, ceilalți s-au împrăștiat.
- Separatiștii declară că vor lupta pînă la ultimul moldovean. Mie îmi pare că ei luptă pentru nimicirea tuturor locuitorilor din Transnistria - ruși, ucraineni, care nu susțin regimul instaurat de Smirnov și clica lui, - cuvintele acestea aparțin unei femei care vorbește cu un accent ucrainean. - Sînt ucraineancă, - continuă femeia, - pe timpul războiului aveam zece ani. Țin bine minte ocupația. Cazacii și gardiștii sînt mai înrăiți decît hitleriștii. Ocupanții de pe atunci nu luptau cu propriul lor popor, împotriva copiilor și bătrînilor. Bandiții aceștia n-au nimic sfînt, ei s-au lepădat de credință, de mame și de tați. În rîndurile separatiștilor sînt nu numai ruși, ucraineni, dar și moldoveni - pentru care pămînt luptă aceștia?
E clar că sub steagul separatiștilor s-au adunat toate lichelele, toți bandiții.
- Din cauza gardiștilor, - zice o altă femeie, - lehuzele de la maternitatea din Dubăsari nu se pot întoarce în casele lor. Din cauza subnutriției n-au cu ce-și alăpta copiii. În sat nu se mai coace pîine, de cîteva luni n-am primit salariile, pensiile. Nu funcționează poșta, școlile, grădinițele, nu circulă autobuzele, n-avem lumină electrică. Te doare inima cînd vezi pămîntul, trezit din somn de iarnă. Se cere lucrat, însămînțat, o zi de primăvară hrănește anul. Sub ploaie de gloanțe nu se face pîinea.
Răbdarea a ajuns la limite - declară mai multe femei. - Ne-am săturat de promisiuni. Cerem acțiuni hotărîte pentru izgonirea bandiților. Vrem pace și liniște pentru copiii noștri, pentru pămîntul pe care locuim.
Colaboratoarele Fondului copiilor îmi istorisesc scene înfiorătoare de cruzime, banditism la drumul mare, auzite de la refugiații transnistrieni. Trebuie mare forță de caracter, să-i asculți pe acești oameni - spun colaboratoarele Fondului. - E greu să-ți imaginezi că acum, la sfîrșitul secolului, mai există asemenea ideologie care îndreptățește teroarea și masacrul.
Cu părere de rău Fondul copiilor dispune de posibilități limitate pentru a acorda refugiaților ajutor. Mijloacele donate de populația republicii sînt dispersate de mai multe organizații, fonduri, societăți de binefacere. Cei năpăstuiți sînt nevoiți să bată în mai multe uși. Cu toate acestea ajutorul vine, el este acordat tuturor suferinzilor, indiferent de naționalitate și vîrstă. Altceva vroiau să afle femeile sosite la sediul Fondului copiilor. Cînd vor înceta suferințele lor, cine va face ordine și va izgoni bandiții?
Nota autorului:
Rîndurile acestea au fost scrise pînă la decretarea stării excepționale - acțiune așteptată și aprobată de populația de pe ambele maluri ale Nistrului. Cu toate acestea întrebarea femeilor din Transnistria mă urmărește mereu.
Sursă: Făclia, Nr. 14 (2297), 3 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
