Învățătoarea plîngea... Plîngea o bătrînă învățătoare, și pe proprii obraji simțeam arsura lacrimilor ei. Nu-mi auzea cuvintele, cu care mă străduiam s-o consolez, pentru că prea aprigă era dorința ei de a-și descărca sufletul, de a mărturisi ceea ce, probabil, îi tortura sufletul de mai mult timp: - Se întîmplă ceva fără seamăn pe pămîntul nostru... Acei pe care i-am învățat ieri, împușcă în cei, pe care îi învăț azi... Elevii noștri au uitat de bucuriile vacanței, sîntem nevoiți să apucăm drumul pribejiei... De ce îndurăm atîtea chinuri? Sau nu am știut să fim îndeajuns de intransigenți...?
O cruntă disperare, așadar, dar și o sinceră părere de rău care adaugă noi suspine în inimă?
E un mare păcat să lovești în cel nenorocit sau în omul care-și recunoaște vina. Și a fost departe de mine gîndul să-i incriminez ceva interlocutoarei mele (nu mi-a permis să-i divulg numele), a făcut-o ea însăși prin amarele-i destăinuiri ce mă obligă la o retrospectivă...
Ne sînt încă vii în memorie evenimentele politice care s-au perindat în Moldova în ultimii cinci ani. Am început-o cu valul de mitinguri, întruniri în colectivele de muncă, adresări curajoase către forurile conducătoare ale republicii. Revendicările au fost dintre cele mai edificatoare și pînă la urmă am obținut ceea ce ne-am dorit: limbă de stat, grafie latină, tricolor, independență și suveranitate. Concomitent pe malul stîng al Nistrului s-au succedat acțiuni contrare celor de la Chișinău. Nu numai populația rusofonă de aici, dar și consîngenii noștri au început să strige: Nu avem nevoie de grafie latină... Sîntem moldoveni și nu români... Era tocmai ceea ce trebuia, ca înverșunații adepți ai comunismului să ridice capetele și să enunțe cele mai năstrușnice idei despre «eliberarea de sub jugul român». A început să circule mitul despre «cruzimea» românilor, despre atitudinea de superioritate propagată de români față de moldoveni și cîte și mai cîte. Ce altceva dacă nu fraza «sîntem moldoveni și nu români» a stimulat apariția a tot soiul de Mărăcuță, Caraman, Chițac, pe care astăzi îi numim Iuda și care obligă populația băștinașă să pună mîna pe valiză? Da, așa a fost la orice nou eveniment de renaștere națională care bucura inimile basarabenilor adevărați, pe celălalt mal al Nistrului se desfășurau acțiuni contrare, de torpilare și zădărnicire a tot ce ne aducea fericirea întregirii neamului. Fărădelegile și faptele ilicite se săvîrșeau în lanț: greve, referendumuri, alegeri, proslăvirea impostorilor pînă la invazia cazacilor «prieteni», formarea bandelor de mercenari, adevărați tîlhari de drumul mare... Împușcături, ploaie de mitraliere, vărsări de sînge, maltratarea populației pașnice... Război.
- Da, avem și noi partea noastră de vină, - recunoaște multpătimita mea interlocutoare, - în momentul autodeterminării istorice nu am avut curajul să dăm riposta cuvenită adversarilor nerușinați și am devenit victimele ambițiilor imperiale ale Rusiei. Atunci cînd s-a cuvenit să ne pronunțăm cu toată fermitatea împotriva aventurierilor politici, nu am știut să fim principiali și neînduplecați, ne-am abătut de la linia noastră, și astăzi plătim prea scump pentru lipsa de intransingență... E imposibil să te împaci cu minciuna, dezmățul, asasinarea oamenilor nevinovați...
Aceeași retrospectivă ne ajută să ne amintim de cîte ori am repetat noi cuvintele «anticonstituțional», «nelegitim», «ilicit», «încălcarea legii», ori de cîte ori rechinii de la Tiraspol uitau de bunul simț. Și forurile conducătoare ale republicii ne îndemnau, ne îndeamnă și astăzi la calm, chibzuință, cumpătare. Instanțele conducătoare, organele de drept ale republicii nu au făcut și nu fac decît să constate faptele criminale, fără să adopte măsuri concrete de pedepsire a lor. Iar îndrăzneala impostorilor ia amploare pe zi ce trece în pofida tuturor comisiilor de conciliere... Zi de zi se deapănă povestea, detașamentele înarmate de cazaci repetă mereu aceleași divagații - doresc să-și apere frații ruși de «fasciștii români»...
Cumpătarea este, desigur, o calitate apreciabilă în caracterul omului. Dar există, probabil, și o limită a cumpătării, așa cum nu poate fi fără margini răbdarea cuiva. În rezolvarea litigiilor politice, părțile implicate sînt obligate chiar să dea dovadă de cumpătare, trăsătură ce presupune clarviziune și înțelepciune. Să nu uităm, însă, că există o măsură în toate și nu e deloc bine cînd vine momentul să numim altfel cumpătarea... Lacrimile oamenilor, șuvoiul de refugiați ne obligă s-o facem...
Sursă: Făclia, Nr. 14 (2297), 3 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
