Guvernul Rusiei a adoptat încă pe data de 20 iunie a. c. o hotărîre care — din motive greu de înțeles, dacă ținem seama de importanța și implicațiile ei posibile, — nu a fost făcută publică decît acum, după trei săptămîni, și care, practic, dă mînă liberă în acțiuni trupelor rusești staționate pe teritoriile foștelor republici sovietice.
Arătîndu-se că împotriva unităților și subunităților forțelor armate ale Rusiei se întreprind «acțiuni agresive», în hotărîre se stipulează că «pentru asigurarea capacității de apărare și a securității Rusiei, a vieții și sănătății militarilor și familiilor lor», Guvernul Rusiei autorizează comandanții trupelor rusești de pe teritoriile statelor din fosta U.R.S.S. ca, în cazul unor «atacuri armate neprovocate asupra unităților militare, orășelelor și altor obiective ale forțelor armate ale Rusiei, asupra militarilor și familiilor lor», «să ia, în virtutea dreptului de autoapărare, măsuri adecvate pentru curmarea acestor acțiuni agresive, inclusiv să deschidă focul asupra atacatorilor».
Logică, la prima vedere, hotărîrea guvernului de la Moscova nu poate, totuși, să nu dea naștere la unele întrebări cît se poate de firești, și anume: în ce măsură capacitatea de apărare și securitatea unui stat, în cazul de față ale Rusiei, se asigură pe teritoriul altui stat, de exemplu al Moldovei, de care o desparte o întreagă Ucraină și care nu pare să fi avut vreodată barem în intenție să atenteze la securitatea și — mai ales — la capacitatea de apărare a colosului de la răsărit? Și apoi, cine este în măsură să aprecieze dacă un atac este «provocat» sau «neprovocat»? Sau pur și simplu inventat, pentru a «provoca» un atac «neprovocat»?
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 97 (17967), 14 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
