Iaca e aproape luna de cînd sîntem aici, la hotelul «Moldova», de cînd am fugit de acasă, lăsîndu-le pe toate în plata Domnului. Mi-am pregătit comînd de moarte, că am de amu 80 de ani împliniți și nu știu ce voi mai găsi pe acasă. Nu știu dacă am să mai ajung să mă întorc la cuibul meu. Îs venită aici cu trei fiice, care trăiesc cu mine în sat, și cu a patra din Pîrîta unde e măritată. Toate au copiii lor, de toți 14 la număr, da Ileana, cea din Pîrîta, trebuie să nască de azi pe mîine pe al șaselea copil. Ce are să fie mai departe nu știu.
Noi una vrem: să fie pace, să ne ducem pe la casele noastre, acolo unde am avut de toate, să ne lase să lucrăm pămîntul, că afară-i primăvară și ce-om mînca la anul, dacă n-om pune acum în pămînt sămînța pentru roada nouă. Iaca stăm aici fără de treabă, și nu găsim loc mîinilor noastre, care-s deprinse să lucreze, să nu stea degeaba. Arde inima în noi cîte am face acuma acasă, în preajma Paștilor, dar noi nicidecum nu ne putem apropia de sat.
Fiicele estea din Coșnița, lasă copiii pe mine și pe Ileana și se mai duc ziua în sat, mai fac cîte ceva pe apucate, pentru că nu vrem să stăm pe capul cuiva, să ne hrănească. Una dintre fiice, Eugenia, îi mulgătoare și se repede chiar și la fermă la muls vitele, că de mică copilă acolo a lucrat și i-i jale de animalele celea. Printre gloanțe da așa se duce. Sara vin înapoi, la Chișinău, că se tem să rămînă noaptea în sat. Bărbații sînt acolo pe loc. Ziua poate că mai lucrează cîte ceva, noaptea însă păzesc satul, pentru că au copii și trebuie să apere pămîntul ista, că în altă parte n-au unde se duce.
Doamne, atîta scîrbă am tras, atîta am plîns, că mă întreb cui și ce rău am făcut de avem asemenea chinuri de tras. Mi-i jale cel mai tare de copiii iștia, fiindcă mă întreb ce au văzut ei în viața lor scurtă, ce-i așteaptă mai departe. De mine nu-mi pasă, eu mi-am trăit traiul și mi-am mîncat mălaiul, bun rău cum a fost. Atît că aș fi vrut să mor acasă, ca o creștină ce sînt, să fiu îngropată în satul unde am trăit, alături de rudele ce le-am avut. Să mă petreacă pe drumul din urmă toți cei opt copii ce i-am crescut și i-am pus pe picioare, că așa-i omenește, așa-i lăsat de la Dumnezeu, eu însă nu știu unde mă poate găsi ceasul cel din urmă.
Doamne, Doamne, oare cîte mai are de tras pămîntul ista, că de cînd mă știu tot de rele a avut parte. Am trecu[t] prin toate urgiile cîte au fos[t] și iaca amu, la bătrînețe, s[ă] nu-mi dea pace păgînii să sta[u] la casa mea și să aștept cîn[d] Cel de Sus mă va chema î[n] împărăția lui. N-avem pretenții la cei ce ne-au primit aic[i] de hrănit ne hrănesc, acoper[iș] deasupra capului ne-au da[t] dar iarăși — vrem acasă, l[a] cuibul nostru, la sărăcia noastră, vrem să fie pace, să n[u] se ucidă oamenii, că aman jalea-i mare cînd nu mori d[e] moartea ta.
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 22 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
