Ne bucurăm cu toții că, în sfîrșit, ne-am întors și noi cu fața spre tradițiile populare, inclusiv ale sărbătorilor calendaristice creștine. Paștele este sărbătoarea principală a creștinilor (în amintirea Învierii lui Hristos) și a evreilor (în amintirea emigrării lor din Egipt, a eliberării din robia egipteană). După cum au stabilit savanții, rădăcinile sărbătorii Paștelui sînt cu mult mai adînci decît creștinismul, ce a apărut la începutul erei noastre. Sărbătoarea pe care o numim astăzi Paște a luat naștere la triburile nomade ale păstorilor evrei antici din Arabia încă în mileniile III—II pînă la Hristos. Funcția inițială a sărbătorii era îmbunarea spiritelor pășunelor, care, la rîndul lor, trebuiau să ofere păstorilor ajutor în perioada primăverii, anume în timpul fătatului vitelor. Pentru îmbunarea spiritelor evreii le aduceau drept jertfă miei abia fătați. Jertfa aceasta era numită în ebraica veche pesah, de unde, după părerea unor savanți, provine și cuvîntul Paște, cu diferite variante la popoarele creștine.
După ce în secolele XV—XII pînă la Hristos evreii antici nomazi au cucerit Palestina și s-au stabilit acolo cu traiul, trecînd la agricultura sedentară, sărbătoarea lor specifică — Pesah — s-a contaminat cu altă ceremonie nouă, tot evreiască, de acum cu ocazia începerii secerișului. Sărbătoarea era marcată în ziua cînd luna devenea plină după echinocțiul de primăvară. În timpul acela a luat naștere tradiția evreiască, ce se păstrează și astăzi, de a coace cu prilejul sărbătorii respective așa-numita mața — un fel de azimă, făcută din aluat nedospit, nesărat, fără unsoare; azima simbolică era pregătită din făina căpătată din primele boabe ale cerealelor noi. De acolo vine și obiceiul creștinilor de a coace pască.
În sec. VII pînă la Hristos, în legătură cu dezvoltarea la evrei a cultului zeului Iahve, sărbătoarea în cauză a început să fie considerată de acum ca o amintire a plecării, ieșirii în masă a evreilor din Egipt, de sub jugul crunt al faraonilor, precum și în cinstea lui Iahve, care atunci ar fi condus poporul evreiesc. De aceea unii savanți văd etimologia cuvîntului Paște în Pesah — plecare, trecere: e vorba de plecarea evreilor din Egipt, trecerea lor peste Marea Roșie în Palestina. Mai tîrziu preoții evrei au imprimat sărbătorii Pesah și ideea așteptării mesiei, izbăvitorului poporului evreiesc. Sărbătoarea Pesah era marcată în zilele de 14—21 a lunii evreiești nisac, ce corespunde lunilor noastre martie și aprilie.
Creștinismul, reluînd din iudaism tradiția sărbătorii Paștelui, a transformat-o în felul său. La popoarele creștine înclusiv la strămoșii noștri, Paștele îmbina două grupuri de tradiții: 1) forme evoluate ale unor obiceiuri evreiești la Pesah; 2) tradiții modificate ale anumitor sărbători de primăvară, consacrate mai multor zei precreștini («muritori» și «învietori» — ai soarelui, vegetației, agriculturii — la mai multe popoare vechi (Osiris la egipteni, Adonis la finicieni și sirieni, Dionisos la greci ș. a.); tradițiile acestea s-au transformat în mituri creștine despre pătimirile, moartea și Învierea lui Hristos.
La început Paștele creștinilor era sărbătorit în același timp cu Pesah al evreilor. Însă în sec. II e. n. au luat naștere mituri despre trădătorul Iuda, despre răstignirea lui Hristos de către evrei. Atunci creștinii au hotărît să sărbătorească Paștele separat de evrei. În a. 325 la Sinodul bisericii creștine de la Niceea (în Grecia) s-a decis ca Paștele creștin să fie sărbătorit în prima duminică după echinocțiul de primăvară și lună plină, neapărat deosebit, după o săptămînă întreagă de la Pesah al evreilor. Pentru că evreii se conduc de calendarul lunar (nu solar ca la creștini), Paștele nu are zi constantă în calendar. Ea oscilează între echinocțiul de primăvară (21—22 martie) și 25 aprilie — 7 mai Pentru fixarea timpului sărbătorii Paștelui pe mai mulți ani preoții alcătuiesc periodic tabele speciale, numite «pascalii».
Voi numi aici doar cîteva tradiții vechi simbolice, foarte semnificative pentru marea sărbătoare de primăvară a Paștelui, pe care le respectau bunelii și părinții noștri și la care revenim și noi în anii de la urmă. Mai întîi de toate, în preajma sărbătorii, în Săptămîna Patimilor, se întrerup provizoriu lucrările de cîmp. Se face curat prin ogrăzi, în case, pe străzi. Se pregătesc haine noi, după posibilitate, obiectele vechi se aruncă. Se taie vite și păsări pentru sărbătoare. Se coace pască, cozonac, colaci (exprimă dorința de a avea pîine în anul respectiv). Se vopsesc ori se încrestesc ouă (și ele simbolizează renașterea vieții, regenerarea). Se acordă o mare atenție pregătirii și aranjării mesei în dimineața primei zile de Paști. Oamenii se străduie să nu lipsească de pe masa de Paști un miel sau un purcel, un curcan fripți întregi (ca ai casei să fie tot anul împreună), o garafă cu vin roșu (în amintirea sîngelui lui Hristos, cînd era chinuit) ș. a. Înainte de masă toți ai casei se spală cu apă în care au pus ouă roșii și bani — ca să fie și ei roșii ca ouăle, să trăiască în belșug.
Înainte pe alocuri flăcăii, însoțiți de lăutari, umblau pe la casele cu fete mari unde jucau și urau gazdelor bine și noroc.
După masă în prima zi de Paști, precum și în următoarele două zile tineretul se distrează diferit: fac horă; se dau în scrînciob, se joacă în popice ș. a.
La Paști, mai ales, se scot fetele la horă. La fel și flăcăii tineri. Se zice că se dau în scrînciob ca să crească mari păpușoii și alte plante.
Cei căsătoriți (tineri și bătrîni) la Paști petrec, fac «cumpănii», rudele se vizitează reciproc.
Din dimineața primei zile a Paștelui și pînă la Ispas (ori Înălțarea lui Hristos la cer — 40 de zile după înviere) toți se salută doar astfel: «Hristos a înviat!» — «Adevărat a înviat!».
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 22 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
