Sînt o femeie trecută de ani, am doi copii însurați, nepoții îmi zic «bunică» și țin bine minte războiul al doilea de pe lume, pe care pînă mai ieri îl socoteam cel din urmă război. Atunci trăiam prin părțile Bricenilor și, făcîndu-ne cruce, ne rugam ca fiii noștri să nu guste niciodată din amarul tăvălucului de foc ce calcă în drumul său izvor, copac, plantă, așezare omenească. Dar iată că de la o vreme încoace televizorul și radioul îmi spun în fiecare zi că pe cele două maluri ale Nistrului se sting vieți omenești, se împușcă fără milă, de parcă am fi în anul 1944, de-o vorbă.
Îmi place munca cea mare a gospodarului Țării Moldovei care este Mircea Snegur. Dar el este prea bun la inimă, el este prea blînd cu cei răi, cu cei alde Smirnov, Maracuța, Caraman, Andreeva și încă atîția alții. Noi, oamenii simpli de pe amîndouă maluri ale Nistrului, l-am ales pe Snegur președinte al nostru, ca să se ridice nivelul de viață, să ne dezvoltăm ca o țară liberă și civilizată. Și iată că dl Snegur în loc să-și bată capul de un milion de treburi primăvăratice, trebuie zilnic să se gîndească la respingerea atacurilor de pe celălalt mal, la viața flăcăilor noștri ce-și pun la bătaie cel mai scump lucru — viața. Tot aud la noi, la Condrița, aud de lume cîtă scîrbă vine dinspre Nistru și eu, ca mamă, mă gîndesc: oare chiar de aceea noi o viață întreagă ne creștem copilul, băiatul, feciorul, ca la un moment dat să dea năvală un fel de cazaci (ce soi de lume o mai fi fiind, și asta?), să tragă cu atîta răutate în odraslele noastre.
O lume întreagă știe că moldoveanul este bun la inimă. Cred că și bunătatea asta trebuie să aibă un sfîrșit...
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 22 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
