Evenimentul numărul unu care a atras atenția publică a fost, cît ar părea de ciudat, nu semnarea convenției dintre Moldova și Rusia ci greva foamei, inițiată de un grup de voluntari, căruia i s-au alăturat pe parcurs și cîteva persoane civile. Revendicările înaintate de ei, de ordin politic, în fond coincideau cu neliniștile multora din noi și dacă nu ni le-am exprimat nici într-un fel, faptul se datora nu atît pasivității, ci, probabil, neîncrederii în formele de altă dată, care cu multă abilitate au fost exploatate de unii lideri în folosul personal. Oare greva foamei la nivelul actual, e o metodă eficientă de soluționare a punctelor cruciale, ce țin de prezentul și viitorul Republicii? Nu există altă pîrghie de rezolvare a problemelor stringente, apărute în urma războiului din Transnistria?
Acestea și alte întrebări îmi roiau prin minte, cînd sosi vestea, că în fața Parlamentului au staționat voluntari în număr de peste o sută, reprezentanți ai batalionului HAIDUC de pe platoul Cocieri. I-am văzut, am vorbit cu ei, nu erau înrăiți, mai degrabă obosiți, însă, disciplinați și, cum mi s-a părut, bine organizați.
În perioada stării de necesitate, noi locuitorii capitalei, ne-am bucurat de pace și liniște, am mers la film sau la concert, ne-am plimbat și am zîmbit — toate aceste «bunuri» le datorăm și lor, voluntarilor, care pe parcursul lunilor de război, au fost privați de ele, ocrotindu-ne cu prețul nesomnului și a neodihnei, adesea cu prețul vieții. La o adică, puteau să n-o facă! I-a trimis cineva în mod obligatoriu pe poziții? Se știe, că multor doritori de a se înrola ca voluntari comisariatele militare le-au refuzat cererea. Ce-i făcea să se ducă? Sentimentul datoriei față de patrie și a dragostei pentru pămîntul ei. Despre asta s-au făcut zeci de reportaje și s-au luat sute de interviuri. De aceea eu altfel mi-am imaginat sosirea lor la Chișinău: în primul rînd, ca pe o sărbătoare pentru noi toți, dar cînd s-a întîmplat să vină, s-a văzut că lucrurile stau altfel: din apărători ai integrității teritoriale și independenței Republicii noastre, ei au fost plasați în categoria unor răufăcători sadea, fiind întîmpinați cu epitete de «național-fasciști» care, ca să vezi, pun în pericol transpunerea în viață a convenției.
De aceleași «aprecieri» s-au bucurat și greviștii, mai mult chiar, în cadrul unei emisiuni televizate, participanții la ea au propus să li se intenteze dosare penale și să fie trași la răspundere. Asta-i culmea culmilor! Să propui așa ceva, în timp ce legea la orice pas este încălcată de oameni care trebuie s-o respecte și să vrei s-o aplici în cazul unor greviști, ajunși la desperare! De remarcat, că la acea oră nimeni dintre persoanele de răspundere din conducerea Republicii n-a binevoit să stea, cel puțin, de vorbă și să le asculte păsul. Calificați imediat ca opozanți față de politica oficială, ei au fost lăsați fără nici o atenție mai multe zile de-a rîndul. Sosirea voluntarilor care de altfel au venit greu, intările în oraș fiind blocate, a grăbit într-un fel întîlnirea greviștilor cu Președintele Snegur.
Ca nimeni alții voluntarii sosiți de pe front cunosc prețul războiului și vor să trăiască în pace, să se bucure de viață alături de cei dragi și apropiați. Nu la figurat, ci la propriu ei au văzut moartea în față și-ar fi nedrept să li se hotărască soarta fără participarea lor.
Ca nimeni alții voluntarii au înțeles absurditatea acestui război — un fel de spectacol care însă se juca fără recuzită butaforică, ci pe-adevăratelea. Rezultatele lui — morți, răniți, schilozi, case distruse, cîmpuri nesemănate... Butaforice deveneau ordinele comandanților, adesea contradictorii, butaforică era echiparea sumară a combatanților, mai ales în prima perioadă a conflictului care, practic, cu mîinile goale țineau piept tancurilor rusești. Mai devreme sau mai tîrziu, trebuia să apară întrebarea despre inutilitatea acestui război. Smiorcăielele noastre, cum că o ducem prost, nu se pot compara cu tristețea și durerea din ochii celor sosiți direct de pe poziții la Chișinău: ei și-au căpătat dreptul de a fi primiți și ascultați. Nu ne convin metodele de care s-au folosit pentru a găsi susținerea și înțelegerea? Mă rog... Cine apără interesele voluntarilor? Care va fi statutul de mai departe al lor? Vor fi ocrotiți de lege? Multe întrebări aveau ai pune președintelui Snegur, dar și propuneri concrete. Convenția n-a prevăzut nimic în privința voluntarilor, iar comportamentul față de ei a devenit, mai ales în ultimul timp, plin de ostelitate, în special, din partea poliției, reducîndu-se la: plecați, nu mai avem nevoie de voi! Unde? Pur și simplu acasă? Unii nici casă nu au, le-a rămas doar numai haina...
Parlamentul nu s-a gîndit la ziua de mîine a voluntarilor. Poate soarta lor a fost pecetluită prin cabinete tainice? Fiind scoși în afara legii, pedepsiți că nu dau ascultare ordenelor, lipsiți de drepturi și de anumite privilegii, orice se poate întîmpla cu ei și cu familiile lor, mîine-poimîine unul cîte unul ar putea să dispară și, atunci, încearcă de caută vinovatul...
Mai e ceva, după mine, nu lipsit de importanță. Nu trebuie să ne facem iluzii și să credem, că timpurile s-au schimbat în favoarea noastră. Ce-a însemnat de fapt, declanșarea acestui război, dacă privim problema în alt aspect, decît cel de la suprafață, adică intoleranța forțelor imperiale față de independența Republicii noastre, oficial recunoscută în lume? Dedesubturile conflictului vin de la continuitatea politicii de colonizare a Rusiei care, în principiu, folosește aceleași metode doar că le schimbă caracterul (deși trebuie să recunoaștem, unele forțe democratice nu doresc acest lucru, însă aria lor de influență este infirmă).
Astăzi devin imposibile, de exemplu, represaliile similare celor din 1940 și 1949, oricum, alte timpuri bat la ușă, dar în condițiile unui război ele pot fi efectuate cu succes, rezultatele devenind aceleași. Despre asta ne vorbește soartea zecilor de mii de refugiați care nu va fi rezolvat atît de curînd, cu atît mai mult nu vor fi vindecate rănile din suflet. Cît timp ne va trebui ca să revenim — moral și material? Schilozii, orfanii, morții, dispăruții — e o realitate, de care nu putem face abstracție. Cam acesta e tabloul general al noilor represii de la acest sfîrșit de secol.
Ținta altor atacuri de distrugere și colonizare sînt și vor deveni în continuare patrioții acestui neam și se efectuează prin politica de deznaționalizare, începută în Basarabia încă din secolul trecut. Prima și cea mai puternică lovitură a fost dată de Rusia prin procesul de disproprietărire a marilor latifundiari, după care s-a ajuns la aceea că boierimea moldovenească pierduse treptat nouăzeci la sută din moșii, transformînduse în nimeni și devenind niște lumpeni, producători de pogromiști și slugoi democrați ai imperiului țarist. Săț nu ne mire deci faptul că sîntem un popor alcătuit în exclusivitate din țărani.
Astăzi, grație sovietelor, nu ne aparține nimic: nici pămîntul, nici uzinele, nici măcar drumurile. Unicul bun care ne-a mai rămas, sînt patrioții și în acest sens voluntarii constituie pe bună dreptate un capital de neprețuit în primul rînd moral. S-a făcut, într-adevăr, o selecție pe sprînceană: cei mai buni dintre buni! Depinde de ei dar și de noi, să știm să-l păzim și să ne folosim de el — pentru a crea și a produce valori materiale, spirituale pentru a genera noi forțe vitale, pentru a ne păstra independența și a o realiza la modul practic. Fiind însă plasați la categoria de «național-fasciști», cred că fiecare își dă seama ce se poate întîmpla cu ei și ce pot deveni în continuare. Oricum, soarta de mai departe a lor nu trebuie să ne fie indiferentă, cum n-ar trebui să manifestăm pasivitate față de alte mișcări ale jocului politic.
Sursă: Glasul, Nr. 31 (103), 31 iulie 1992, pagina 1, coloanele —.
