Astă primăvară s-a întîmplat ca vreo două-trei zile în magazinele Chișinăului să nu fie pusă în vînzare în mod regulat pîinea. Poate nici nu în cantitățile care se obișnuia. Trebui să fi văzut ce se întîmpla cu oamenii. Toți medaliații, toți bolfoșii, toți căpățînoșii erau în fruntea rîndurilor. Se călca peste copii, peste bătrîni, peste cei mai slabi. Nu se mai uita nimeni la nimeni. Cine aveau pile pe la tejghea se făceau a nu-i observă pe vecinii, colegii, cunoscuții de la scară, de la serviciu. Se dădea la mînă cîte două pîini. Dacă aveai vreun oaspete, totuna trebuia să-l ții cu puținelul, pentru că nu ajungea pîinea. Iar vînzătorii doseau calupurile de pîine și o vindeau pe sub tejghea. Și aceasta a durat doar două-trei zile. Dar dacă ar fi durat o săptămînă, o lună? Dar dacă ar dura un an, ce s-a întîmpla cu lumea? Iată cu aceste întrebări în gînd am venit la combinatul de pîine, acolo unde nu se ține cont de război, de lapoviță, de frig sau arșiță. De nimic. Aici e izvorul nesfîrșit al vieții orașului, izvorul pîinii. Pîinea pe care pînă nu demult o dădeau — unii, nu puțini la număr! — la porci, la păsări, la animale. Pîinea pe care alții, abia mușcînd o îmbucătură, o puteau arunca la lada cu gunoi, o puteau lăsa pe banca din parc, pe jos, oriunde. Cînd s-au mărit prețurile la pîine lumea s-a îngrozit. S-au speriat de foamete. Dar pînă la urmă s-au făcut auzite și păreri de altă natură: «E bine că s-a scumpit, pentru că oamenii nu știu să prețuiască pîinea.» La fabrica nr. 1 stăm de vorbă cu femeile din schimbul întîi și anume cu muncitoarele maistrului de schimb Valentina Baltaga. Același lucru: pîinea niciodată nu a fost prețuită la adevărata ei valoare. Nu vorbim de muncile cîmpului, care aduc în grînarul Republicii miile de tone de grîu. Acolo e altă lume. Dar vorbim de munca de sentinelă în zile de sărbătoare ca și în cele de lucru. Aici nu știe nimeni de pauze, de staționările nemotivate. Atunci cînd în oraș lipsea pîinea, nu s-a întîmplat nimic deosebit. Aprovizionarea cu făină s-a dereglat. Tiraspolul nu dădea făină de secară. Fabrica nici azi nu mai coace gustoasa pîine de secară. Azi muncitoarele fabricii coc pîine numai în acord direct cu comenzile magazinelor. Cît se comandă, atîta se produce. Fabrica are opt cuptoare care într-un schimb pot pune la dispoziția consumatorilor 50-60 tone de pîine de diferite feluri. Și noi, acei care o cumpărăm, nu știm cu ce muncă și cu cîtă suferință este ea coaptă. Pentru că pe noi puțin ne interesează problemele fabricii. Dar problemele sînt atît de multe și atît de greu de rezolvat. În schimbul maistrului Irina Ivanov muncesc la împletitul colacilor 15 femei. Mai mult fete tinere. Mai mult toate venite din sat. Opt ore în picioare, opt ore cu o întrerupere de jumătate de oră la masă. Odihnă de jumătate de oră, timp cît ai îmbuca ceva. Și din nou la împletit colacii. Se lucrează la linia care de fapt ar trebui să producă covrigi. Dar cine cumpără acum covrigi? Și colacii sînt scumpi. Carnea, brînzeturile, untul, ouăle se află în magazin nu din cauza că acuma ele se produc mai mult decît altădată. Pur și simplu, lumea nu mai e în stare să cumpere. Același lucru se întîmplă și cu pîinea. De multe ori în magazin ea lipsește nu că nu se produce, dar pentru că nu se mai cumpără. Iar vînzătorii nu sînt cointeresați să țină pîinea pînă se va înăspri și să nu o poată vinde. Pentru că dacă nu o vînd trebuie să o întoarcă la fabrică. […]
Sursă: Glasul, Nr. 31 (103), 31 iulie 1992, pagina 1, coloanele —.
