Cîte numai nu le-a avut și le mai are de îndurat pe acest pămînt strămoșesc țăranul transnistrean.
Dar alături de el totdeauna a fost, este și va rămîne neamul lui din partea dreaptă a Nistrului — doar neamul, se știe, la nevoie se cunoaște. Și cum să nu se cunoască, dacă prin vinele lui pulsează același sînge.
Am rămas și eu cu bătrîna mea mamă în lacrimi, cînd dăunăzi sosise cu doi copilași micuți, refugiată din Transnistria, o nepoată de a noastră, și copilașii erau în lacrimi sub strașnica impresie a rafalelor, trase de gardiști și de kazaci deasupra pașnicului sat, care totdeauna i-a primit pe frații «mai mari» cu pîine și sare, i-a încălzit omenește, așa cum e în stare s-o facă țăranul. Dar ce folos? Asta-i doar povara bunătății noastre.
Astăzi, cînd în Transnistria se varsă sînge, adevăratul neam nu rămîne indiferent față de soarta tragică a consîngenilor săi. Așa precum au procedat și oamenii din satul Cremenciuc, raionul Soroca, unde la bătrîna mea mamă Anica Pînzaru s-a adăpostit nepoata refugiată cu cei doi copilași. De altfel, o deosebită grijă față de soarta acestei familii, trecute prin cumplite încercări la Doroțcaia chiar în primele zile au manifestat Maria Ion Ciriță — primarul satului Cremenciuc, care împreună cu Petru Ion Zolotariov au vizitat familia refugiată, Lucia Nicolae Crețu — vice-președintele comitetului executiv raionul Soroca de deputați ai poporului. Au aujtat-o cu o vorbă blîndă de moldovean și cu toate cele ce au putut. N-au rămas indiferenți nici sătenii. Primii i-au împărtășit durerea Galina Tușcă — directoarea școlii din Cremenciuc, pensionara Vieta Ciriță și alții.
Mi-am întrebat nepoata în ce condiții a părăsit cuibul în care trăiește.
— În ajun casa în care trăim, ca și întreaga mahala, a fost ciuruită de gloanțele gardiștilor. Chipurile, îl căutau pe Anatol Dicusară, învinuindu-l de ceva. L-au găsit. Vina nu s-a adeverit. L-au ținut cine știe pe unde, l-au omorît și tocmai peste o săptămînă i-au adus […] corpul vînăt și l-au înmormîntat sătenii. Soția nu era acasă. Separatiștii au tăcut ca soția nici să nu știe de înmormîntarea soțului, nu cumva prin organele de drept să le ceară socoteală.
Tot la Doroțcaia, povestea nepoata, trei gardiști turmentați de vin ca la comandă au deschis foc și l-au omorît pe Sergiu Ciudin fără nici o pricină.
Sătenii nu se pot lăsa de grijile, lăsate de strămoși pentru a îngriji pămîntul. Aceasta-i doar ocupația lor de cînd e lumea. Astăzi la ea s-a mai adăugat încă una — să fie feriți de schije și gloanțe, ascunzîndu-se prin beciuri și pribegind prin Basarabia la neamul lor adevărat, fiindcă veneticul și străinul și-a dat arama pe față. Da, ne mai convingem odată: nu e nimic mai scump pe lumea asta ca neamul de sînge.
Sursă: Viața Satului, Nr. —, 22 aprilie 1992, pagina 2, coloanele —.
