Înainte de a ajunge la Putna am făcut o «escală» la Ipotești. Nimeni dintre noi nu pășise pînă acum pe aici, deși această așezare o purtăm fiecare în suflet încă din copilărie. Uite teii, uite codrul, uite lacul, casa lui Eminescu. Ceva incredibil: trei dintre noi am conchis aci, în grădina poetului, că de la satele noastre și pînă la satul lui Eminescu sînt doar 50—52 km, o aruncătură de băț. Destinul a fost nemilos și crunt cu noi — sîrma ghimpată a stat barieră și blestem...
Pășeam prin iarba mătăsoasă, prin tunelul de lumină, contactînd cu eternitatea acestor locuri. Te cutremuri cînd gîndești: iată, pe aici a respirat și cugetat el, marele zeu, Eminescu. De aici, de pe acest proaspăt și mănos pămînt, și-a înălțat fruntea pînă la Luceafăr.
Coborîsem pe o uliță să bem apă la o fîntînă și-n cale apare Anica lui Gheorghe Gireadă, care se ducea cu un șip subsuoară-n vecini. Cînd a auzit de unde venim, a plîns: «Vai, maică, știm că la voi e război!». La ieșire din sat, lîngă un mic șantier, observasem doi flăcăi — ambii aveau păr blond, consătenii lui Eminescu. Părăseam baștina poetului cu gîndul la spusele lui George Călinescu: «Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia, care trăind în preajma munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova de Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vîrtoși și mai aprigi și arată pentru încercările de smulgere a lor din pămîntul străbun lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrîni...».
Peisajul de șes se preschimbă treptat în cel de munte. Sorbim cu nesaț în pupile case, oameni, cîmpii, măguri. Șarabane lungi, cît o zi de post, trebăluiesc prin sate, multe, foarte multe girezi de fîn, cu inima de brad în ele, stau pretutindeni în poziție de drepți, ca ostașii la paradă. Vrednicia și harul de gospodar ale acestor oameni sînt afișate pretutindeni — și-n gardurile frumoase, și-n casele chipeșe, și-n ogrăzile curate și aranjate ca niște vitrine de magazine.
Soarele coboară ușor peste un umăr de munte. Am ajuns la mănăstire. Sfîntul locaș e aciuat într-o văiugă lină, pe alături piscuri de munți se sărută cu cerul. Se aude bătînd toaca. Pe un povîrniș foarte verde pasc niște mioare foarte bălăi. Se aud repetate bătăi de toacă, cîntec de fluier. Pe margini mulți cerșetori, dar și mai mulți călugări grăbiți. Întîlnim fețe cunoscute de la Chișinău; în curtea mănăstirii e închipuită o scenă colosală, făcută din lemn proaspăt, împodobită cu brădet și flori.
Un sobor de arhierei, în frunte cu Preasfinția sa Theoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, începe la asfințit de soare serviciul divin, ce urma să țină toată noaptea. Mulți pelerini își caută locuri comode pe lîngă pereții bisericii centrale pentru a înnopta aici.
Evenimentele s-au desfășurat, totuși, a doua zi, cu începere de la orele 9.30, cînd a făcut act de prezență conducerea României în frunte cu Președintele Ion Iliescu. A fost prezentă și o delegație specială din Republica Moldova, condusă de domnii Ion Borșevici și Ion Ungureanu. Dl Mircea Snegur, Președintele Republicii, a absentat, se vede, din pricina situației grele din zona de foc; a doua zi Domnia sa avea să se întîlnească cu Boris Elțin la Moscova.
Serviciul divin a ținut cîteva ore, soborul de arhierei, avea largă susținere la un minunat cor de copii; unele pasage din rugăciuni erau cîntate de numerosul public, care a umplut complet curtea mănăstirii. Așa s-a întîmplat că parcă întregul popor l-a înălțat în rang de Sfînt, l-a sanctificat pe Ștefan Voievod. De fapt poporul demult i-a zis Ștefan cel Mare și Sfînt.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 94 (17964), 8 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
