...Astăzi cinstim pe marele voievod Ștefan al Moldovei ca Sfînt al neamului românesc. De aceea în cîteva cuvinte este nevoie să arătăm ce înseamnează cinstirea sfinților în biserica dreptmăritoare sau ortodoxă.
Psalmistul ne spune că Dumnezeu este minunat întru sfinții săi. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este minunat atunci cînd stă în singurătate. Și nici nu este minunat atunci cînd păstrează sfințenia sa fără s-o împărtășească altora. Ci el se preamărește sau devine și mai minunat atunci cînd împărtășește harurile sale, inclusiv sfințenia sa, oamenilor. Și cu atît este mai mare minunea aceasta, cu cît sfințenia sa ne-o împărtășește nouă, oamenilor căzuți prin păcat, dar tocmai ridicați prin harul său sau sfințenia sa.
Cînd Biserica sfințește pe sfinți, ea nu sfințește pe oameni în singurătatea lor. Și nici pe oameni în orgoliul lor. Și nici pe oameni în autostringența lor. Ci atunci cînd Biserica cinstește pe sfinți cinstește pe Dumnezeu, prezent și lucrător în oameni. Deaceea cinstirea sfinților nu umbrește și nu micșorează cu nimic slava și cinstirea lui Dumnezeu, ci o face mai minunată, mai frumoasă, mai diversificată. Deci, noi, cînd cinstim pe sfinți, cinstim în sfinți pe Dumnezeu — lucrător în el. De aceea în biserica ortodoxă Duminica Tuturor Sfinților este plasată imediat după Sărbătoarea Pogorîrii Sfîntului Duh. Căci Sfîntul Duh nu are față. Sfîntul Duh nu s-a arătat întru fața Mîntuitorului Isus Hristos, ca să fie un vis-a-vis al nostru. Ci fața Sfîntului Duh se arată multiplicată, diversificată în sfinți.
Sfîntul și Marele voievod Ștefan al Moldovei a fost trecut în rîndurile sfinților datorită faptului că poporul în timpul vieții sale și îndată după moartea sa, și de atunci pînă astăzi a recunoscut lucrarea lui Dumnezeu în robul său Ștefan al Moldovei. Biserica nu cinstește în sfinți slăbiciunile firii noastre umane căzute, prin păcate, ci cinstește ridicarea naturii umane prin harul lui Dumnezeu. Așa, de pildă, în Sfîntul Pavel Biserica nu cinstește pe prigonitorul Bisericii, ci pe apostolul convertit, care apoi și-a dat viața pentru același Hristos, pe care mai înainte l-a prigonit. În Marea Egipteană Biserica nu cinstește căderile firii umane, ci înălțarea firii umane prin pocăință, prin rugăciune, prin smerenie și prin dragoste jertfelnică față de Dumnezeu.
Tot așa în Ștefan cel Mare Biserica nu cinstește natura umană, ci lucrarea lui Dumnezeu, care l-a făcut purtător de biruință.
Trei lucruri fac dintr-un om păcătos un sfînt: mai întîi — dreapta credință a Bisericii; în al doilea rînd — pocăința adevărată, regretul pentru păcate și strădania permanentă de a ne ridica din el, prin spovedanie, prin iertare, prin facere de bine; și în al treilea rînd, ceea ce ridică pe omul căzut prin păcat și îl face sfînt este dragostea față de Dumnezeu și față de semeni.
Ștefan al Moldovei a fost omul care a împlinit toate aceste trei condiții ale sfințeniei. A fost un apărător al dreptei credințe, așa cum reiese din scrisoarea sa din 25 ianuarie 1475 adresată creștinătății întregi. În această scrisoare se arată că Ștefan are conștiința că Moldova este poarta creștinătății și că țara lui, deși mică și, poate, neînsemnată în ochii multora, are de la Dumnezeu vocația sau chemarea să apere credința în Hristos. Iar pe pisaniile scrise sau ridicate, sau puse în zidurile mănăstirilor, pe care le-a construit, el se numește pe sine însuși «Binecinstitorul și de Hristos iubitorul Ștefan voievod», «Iubitor de Hristos» și «Binecinstitor», adică «Dreptmăritor» — așa a avut conștiința de a fi el în această parte a porților Europei. Niciodată Ștefan nu a avut conștiința că apără doar Țara, ci odată cu țara și poporul a apărat credința creștină.
Înainte de începerea luptei Ștefan săruta icoana-triptic, reprezentînd pe Mîntuitorul Isus Hristos, pe Maica Domnului în partea sa dreaptă, iar în stînga ședea Sfîntul Ioan Botezătorul. Icoana aceasta întreită, iubiți credincioși, poate puțini știu, este icoana Judecății din urmă, cînd Hristos; Judecătorul viilor și al morților, a venit cu slavă să judece lumea după dreptate. Maica Domnului, reprezentînd Biserica, mijlocește spre milostivirea Dreptului Judecător să aibă milă de lumea pe care a zidit-o dreapta sa. În partea stîngă Sfîntul Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut din femeie, preveghind Vechiul Testament, mijlocește și el în fața Dreptului Judecător. Ei bine, această icoană a Judecății din urmă, a Judecății tuturor, a persoanelor și a naturilor sau a popoarelor, o purta Ștefan cu el. Înainte de începerea luptei se ruga și se închina la ea, adică se supunea Judecății lui Dumnezeu. De aceea biruințele sale totdeauna le-a socotit ca fiind biruința lui Dumnezeu. «Cu voia atotputernicului Dumnezeu am biruit pe păgîni», spune el în scrisoarea către principii, către împărații creștini și regii creștini ai Europei. «Cu ajutorul atotputernicului Dumnezeu». Iar cînd se întîmplă să fie învins, lucru, desigur, foarte rar, întru smerenie și pocăință recunoaște de asemenea Judecata lui Dumnezeu și spune pe inscripția bisericii de la Războieni: «Cu voia lui Dumnezeu creștinii au fost învinși». Iar în altă parte adaugă: «Pentru păcatele noastre am fost biruiți».
De aici vedem că Ștefan a fost un om al pocăinței și al smereniei.
El era doar purtătorul de biruință — biruința era a lui Dumnezeu. Prin smerenia sa mare în fața harului lui Dumnezeu poporul a recunoscut sfințenia lui. Asemenea Sfîntului Apostol Pavel, care a spus: «Ceea ce sînt — sînt prin harul lui Dumnezeu». Iar cronicarii spun despre biruința lui de la Vaslui, că «de la Dumnezeu singur am unit că este această izbîndă». Ștefan avea conștiința că puterea lui Dumnezeu lucrează prin el pentru credința poporului, pe care îl apăra.
Desigur, în al treilea rînd, dragostea lui jertfelnică față de Dumnezeu, față de semeni s-a văzut în toată viața. Peste 40 de biserici și mănăstiri, pe care le-a ridicat, sînt rezultatul recunoașterii sale față de ajutorul lui Dumnezeu, sau pentru harul lui Dumnezeu. Dragostea față de Dumnezeu se arată în primul rînd în rugăciune și evlavie. Dragostea jertfelnică a voievodului s-a văzut în ridicarea de altare de jertfă, în altarele sfintelor mănăstiri și biserici. Așa cum cineva iubește o persoană și simte nevoia să-i facă un dar, așa iubitorul de Hristos Ștefan al Moldovei a înălțat daruri sfinte și trainice către Hristos — izvorul biruinței și domnul istoriei, construind preafrumoase mănăstiri și biserici.
În timpul luptei Ștefan era în stare de jertfă. Ori de cîte ori mergea la luptă — se expunea în stare de jertfă. De aceea credem că, deși și alți voievozi din țară au zidit biserici și mănăstiri, totuși nici unul nu s-a bucurat de cinstire din partea poporului ca Ștefan cel Mare și Sfînt, pentru că nici unul nu s-a pus în stare de jertfă, de dragoste jertfelnică pentru credință și neam de atîtea ori, de cîte ori s-a pus Ștefan cel Mare în stare de jertfă. Pentru această dragoste jertfelnică poporul l-a plîns în 2 iulie 1504 în această mănăstire Putna, construită de el, cu jale și plîngere multă. «Plîngeau toți după dînsul, ca după un părinte al lor», cum spune cronicarul Grigore Ureche.
Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 21 iunie a proclamat ceea ce poporul a recunoscut de-a lungul veacurilor — a proclamat Sfînt pe Ștefan cel Mare, preamărind astfel în persoana sa lucrarea lui Hristos Mîntuitorul, lucrarea Sfîntului Duh și ajutorul sfinților, de care s-a bucurat Ștefan cel Mare.
În încheiere am dori să spunem următorul lucru. De ce doar acum a fost posibilă trecerea în rîndurile sfinților a marelui voievod Ștefan al Moldovei? Este bine știut faptul că Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a încercat de mai multe ori să-l treacă în rîndul sfinților pe Ștefan Voievod, ca de altfel și pe Constantin Brîncoveanu. Împrejurările, însă, nu au permis acest lucru. Totuși, credem că dacă acest lucru a fost posibil astăzi, nu este o simplă întîmplare, ci discerne în voia lui Dumnezeu, în însuși momentul, pe care el l-a ales, ca pentru prima dată în istoria poporului român să fie canonizați și voievozi binecredincioși.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 94 (17964), 8 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
