La Ivancea, în complexul de întremare a copiilor, sînt cazați și întreținuți mai mult de 600 de refugiați, circa 400 din ei sînt copii. Aceștia-s locuitorii satelor raionului Dubăsari — Cocieri, Corjova, Coșnița, majoritatea cărora s-au refugiat încă în aprilie. Desigur, la repartizarea camerelor, a blocurilor de locuit s-a ținut cont să fie cazați împreună, alături rudele, prietenii, cunoscuții. Conducerea complexului, deși problemele sînt enorme, se străduiește să creeze condițiile strict necesare de trai, în măsura posibilităților, tuturor refugiaților. S-au scurs aproape patru luni, timp în care tabăra le-a devenit a doua casă. Menționăm că reparații anul acesta nu s-au efectuat, din lipsă de materiale și finanțe. Și nu-i de mirare că pe alocuri mai curge acoperișul. Complexul e la autogestiune, deci venituri anul acesta nu a avut. Dar totuși, funcționează sistemul termic. Deci refugiații aici au apă caldă. Se alimentează la cantină, în plus mai primesc ajutoare, care sînt repartizate de către comitetul refugiaților. Din discuția cu dna Valentina Plămădeală, economistă la acest complex, aflăm că toate eforturile sînt orientate la asigurarea cu produse alimentare. Zilnic acestea sînt aduse din Orhei, dar piedica cea mare constă în finanțe, nu primesc la timp banii din bancă pentru a se achita pentru alimente. Dar găsesc totuși soluții în pofida oricăror greutăți.
Sîntem în stare de război. Lacrimi, durere, orfani, schingiuiți... În Țara Moldovei e greu. O înțelegem cei cu mintea trează și cu inima creștină. Oamenii cîmpurilor, cei de la întreprinderi luni de zile n-au primit salarii pentru munca depusă. Și sînt într-un fel îngăduitori. Își dau seama că acum au nevoie doar de pace. Am dori să fie îngăduitori și unii refugiați, să înțeleagă că lipsa gazului, lipsa alimentelor în magazinele republicii afectează și sufletele acestora din partea dreaptă, cărora li se aduce reproșul că nu le este casa distrusă, că aici nu se împușcă și se trăiește mai bine. Îi consolăm, plîngem pentru ei, mor oameni pentru pămîntul din zona Nistrului, de aceea reproșurile fraților transnistreni nu sînt binevenite. Blestemurile aduc doar tragedii. Ar fi mai bine ca aceste femei cu rana deschisă a sufletului, care sîngerează de-acum luni în șir, să-și recapete blîndețea, să vină în întîmpinarea celor care se consacră doar binelui lor.
M-a intimidat faptul că la cantină, după ce iau masa, unele persoane nici nu strîng vesela după sine, își doresc dereticătoare salariată, desigur din fondul statului, pe coridoarele blocurilor de locuit. Ar trece timpul mai ușor, li s-ar mai alina necazul dacă ar merge la lucru în cîmp, acolo unde e nevoie acum foarte mult de forțe. După ploile căzute buruianul a împînzit culturile agricole. Nu zic ba, au plecat vreo 4—5 femei la prășit în gospodăria satului Ivancea, dar în mașină încăpeau multe, și în tabără sînt foarte multe femei.
Nu vă fie cu bănat, dragi femei refugiate! Sîntem alături de voi cu ce putem. Durerea ne este comună. Dar nu va fi biruința a noastră dacă nu vom avea interese comune, interesele țării în care trăim. Căci nu știm cît va dura războiul. Nu știm cît de mare ne va fi tragedia. Să mulțumim totuși, pentru pîinea pe care o avem azi. Pînă mîine e departe. Să nu ne mîncăm frate cu frate, că ne înghite dușmanul, care ne-a dezbinat.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 96 (17966), 11 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
