Un copil nu minte. El spune adevărul:
— ...Un «Alazan» a distrus nucul de lîngă sovietul sătesc. Altul a căzut după casa lui tuca, — cu mîna-i mică băiețelul conturează un triunghi. — Aici-s purcelușii, aici găinile, iar aici Beta, cățelușa. «Alazan»-ul a căzut în mijloc. A bubuit de s-au făcut țăndări ferestrele.
— Dar voi ce făceați? îl întreb.
— Noi ne-am tupilat și așteptam să vedem ce va fi mai departe.
— Nu v-ați speriat?
— Beta s-a speriat. Și țîncușorii. Și cucoșul. Noi am mai văzut rachete. Într-o zi tuca prășea în grădină, iar noi ne jucam. Cînd a bubuit «Alazan»-ul, tuca a scăpat sapa din mînă și a căzut drept la pămînt. Nici nu s-a aplecat măcar. Mult am rîs de el, că de acum e moșneag, dar a căzut dintr-o dată în țărînă.
Un fior rece mă strînge în spate. Ce se întîmplă? Niște venetici ne plouă cu moarte copiii. Distrug satele, bisericile, cimitirele...
Băiețașii cu care am dialogat sînt frați. Badea, adică cel mai mare, Nicușor, are 6 ani. Jenel — 5 ani. Sînt refugiați din satul Holercani, raionul Dubăsari.
— De partea cealaltă e Cocieri...
— Știm. Am avut un binoclu și ne-am uitat. Am văzut cum veneau rățuștele încoace... Se temeau.
— Cum ați venit la Chișinău?
— Cu un autobuz. Era ticsit cu lume. Femeile plîngeau, își făceau cruce, că zburau multe «Alazan»-uri. Și mama plîngea...
Cum să nu plîngă o mamă, cînd e atîta jale pe pămîntul Moldovei? Iar ca dînsa azi în Basarabia sînt mii, de aceea nici n-am s-o numesc pe mama copiilor. Ea a povestit următoarele:
— Demult au început să bombardeze Holercanii, dar credeam că «Alazan»-urile cad asupra satului întîmplător. Acum, însă, se văd țevile îndreptate asupra noastră. Lumea n-are unde se ascunde și fuge care și încotro. De vreo cîteva zile ei folosesc un nou fel de armament. «Alazan»-ul se aude, iar pe acesta îl auzi numai cînd explodează de asupra și schijele distrug totul. Dacă va continua așa, nu rămîne nimic din satul nostru... Sărmanii oameni, care n-au plecat nicăieri. Au rămas, fiindcă n-au ce face cu animalele. Cînd vine vremea mulsului, rag vitele de ți se rupe inima... Doar n-ai să vii la Chișinău cu vaca din urmă, iar satele vecine sînt și ele bombardate. Niciodată nu m-am gîndit că pămîntul acesta al nostru așa va suferi... Numai am terminat de construit casa, au crescut via, copăceii. Cireșii au rodit de li se rup crengile... Niciodată nu m-am gîndit că eu am să fug înainte și «Alazan»-ul după mine. Băieții alergau strigînd: «Ce fac ei, mamă?» Ce fac ei? Seamănă moarte și nenorocire. Din vale de la noi se transportă sicrie... Mașinile salvării trec una după alta pline cu răniți. La primărie au fost aduși trei copii rămași orfani. Părinții au fost omorîți. Am crezut că o să ne distrugem plîngînd. Cum au rămas copilașii aceia singuri! Îi crești dintr-o fărîmătură și să ajungi fără ei... Soțul meu e acolo, în sat, cu toți bărbații. Am vrut să trăim mai bine, nu prețuiam nici ceea ce aveam. Acum mi-ar ajunge o bucățică de pîine, numai să-mi văd familia grămăjoară și toată lumea liniștită...
Ea nu știe cînd se va întoarce acasă, precum nici eu, nici nimeni altul nu știe cînd, în sfîrșit, va fi pace.
Sursă: Moldova Suverană, Nr. 96 (17966), 11 iulie 1992, pagina 3, coloanele —.
